Ciprian Porumbescu, cel de al doilea fiu a Emiliei şi al părintelui Iraclie Porumbescu, a văzut lumina zilei, în casa parohială de la Şipotele Sucevei, la 2/14 octombrie 1853. În urma morţii fraţilor săi: Emilian şi Titu, din cauza unei epidemii de scarlatină, care se abătuse, în vara anului 1860, pe valea Putilei, părinţii au hotărât să-l ferească pe Ciprian din calea molimei, ducându-l la bunicii dinspre mamă, ce locuiau în Ilişeşti, fiind vecini cu pastorul evanghelic Traugott Gorgon, care avea un băiat şi cinci fete, cea de a şasea, Berta, se va naşte după venirea lui Ciprian la Ilişeşti.

Aici, a stat mai mulţi ani pentru a învăţa la şcoala din sat. După ce bunicul, Ştefan Klodniţcki, a plecat în lumea umbrelor  precum, o confirmă şi piatra funerară din ţintirimul satului, pe care stă scris: “Hir ruht Ştefan Klodnitzcki, K.K. Förster, geb. 1794 – gest. 1867″ [Aici odihneşte Ştefan Klodniztck, brigader silvic, superior kezaro-krăiesc, născut în 1794 – decedat în 1867]. Ciprian, după ce a început să frecventeze cursurile liceului din Suceava, a venit mai rar în aşezarea de peste deal de Stupca.

Ciprian Porumbescu elev

Ilişeştii, e o veche aşezare umană, atestată, pentru prima oară, într-un document emis de Ştefan cel Mare, la 15 martie 1490, sub numele de  Iliassinţi.

Cu timpul, alături de băştinaşi, din cauza persecuţiilor românilor din Transilvania şi Maramureş, o parte dintre ei au trecut Carpaţii, stabilindu-se şi în Ilişeşti, cum a fost cazul familiei viitorului etnofolclorist S. Fl. Marian.

Pe lângă români, după ocupaţia austriacă, la Ilişeşti au fost aduşi un număr de colonişti şvabi ce au convieţuit în bună înţelegere cu băştinaşii până în 1940, când au plecat în Germania.

Emilia Porumbescu, mama compozitorului

Aici, a stat mai mulţi ani pentru a învăţa la şcoala din sat. După ce bunicul, Ştefan Klodniţcki, a plecat în lumea umbrelor  precum, o confirmă şi piatra funerară din ţintirimul satului, pe care stă scris: “Hir ruht Ştefan Klodnitzcki, K.K. Förster, geb. 1794 – gest. 1867″ [Aici odihneşte Ştefan Klodniztck, brigader silvic, superior kezaro-krăiesc, născut în 1794 – decedat în 1867]. Ciprian, după ce a început să frecventeze cursurile liceului din Suceava, a venit mai rar în aşezarea de peste deal de Stupca.

Ilişeştii, e o veche aşezare umană, atestată, pentru prima oară, într-un document emis de Ştefan cel Mare, la 15 martie 1490, sub numele de  Iliassinţi.

Cu timpul, alături de băştinaşi, din cauza persecuţiilor românilor din Transilvania şi Maramureş, o parte dintre ei au trecut Carpaţii, stabilindu-se şi în Ilişeşti, cum a fost cazul familiei viitorului etnofolclorist S. Fl. Marian.

Pe lângă români, după ocupaţia austriacă, la Ilişeşti au fost aduşi un număr de colonişti şvabi ce au convieţuit în bună înţelegere cu băştinaşii până în 1940, când au plecat în Germania.

Iraclie Porumbescu și fii săi Ciprian și Ștefan.

Ilişeştii era un sat mare de vreme ce, prin 1890, număra 3.502 locuitori¹.

El se situează în partea vestică a actualului judeţ Suceava, la 18 kilometri de fosta Cetate de Scaun a Moldovei, pe o colină brăzdată de pârâul Ilişasca. Odinioară, această aşezare umană era înconjurată de păduri de fag şi paltin

De-a lungul comunei Ilişeşti, azi Ciprian Porumbescu, trece drumul împărătesc ce urcă domol prin Gura Humorului, Câmpulung, Vama şi abrupt spre Mestecăniş şi Vatra Dornei, pierzându-se dincolo de Carpaţii Răsăriteni, în podişul transilvan.

Românii de pretutindeni au simţit nevoia să-şi înfiinţeze o şcoală proprie. Câte un voitor de bine, cum a fost şi cazul preotului Dimitrie Bucevschi, din Ilişeşti, care a deschis, în 1857, o şcoală elementară pentru copiii săi şi ai sătenilor ce-i păstorea, punând la dispoziţie, gratuit, propria-i locuinţă.

Evocând, în 1888, acest eveniment cultural al satului, un fost elev al şcolii, scria“Bărbatul acela a lucrat ca un părinte bun la înaintarea poporului nostru. Cu toate că atunci erau nemţi la Ilişeşti, noi nu simţeam c-am trăi cu inamicii într-un sat. El ne conducea, fie-i ţărâna uşoară şi memoria eternă, pe toţi la mult bine. Mai ales străduinţele sale pentru luminarea şi cultivarea poporului au fost de laudă.

El a fost iniţiatorul a mai multor instituţii bune în satul nostru. El a deschis, pe spesele proprii, o şcoală privată, care, mai apoi, a devenit comunală, a instalat un învăţător pe spesele sale, a deşteptat în popor gustul pentru învăţătură.

Dovada  că pe timpul părintelui Dumitrache Bucevschi, că aşa i-a fost numele şi sub îndrumarea dibace a învăţătorului Dimitrie Cernăuţean […] au ieşit din satul nostru, dintre ţărani, patru învăţători şi câţiva amploaiaţi de stat, iar dintre sătenii de pe atunci o mulţime de ştiutori de carte.

Apoi în afacerile comunale ne conducea cu tact părintesc, aplana toate cele ce ar fi putut da naştere la neînţelegeri între noi şi conlocuitorii noştri etc. etc.”².

Şcoala privată din casa părintelui D. Bucevschi, în 1859, a devenit Şcoală comunală cu durata de trei ani, din care cauză a fost numită trivială.

Şcoala trivială română din Ilişeşti era condusă, la acea dată, de învăţătorul Dimitrie Cernăuţean, iar cea nemţească de Simion Meier.

Pe atunci, în asemenea şcoli, se învăţa pe lângă scris-cititul, legile fundamentale ale principalelor calcule aritmetice, câteva noţiuni elementare din ştiinţele naturii, geografie şi legislaţie austriacă.

Deoarece la Şipotele Sucevei nu era o şcoală primară în limba română, părintele Iraclie şi-a lăsat fiul să înveţe la Şcoala trivială din Ilişeşti. Copiii de şase ani, conform legilor austriece, erau obligaţi să frecventeze învăţământul organizat.

Iraclie nu a voit să-şi înscrie fiul la Şcoala trivială ruteană, pe care o înfiinţase la Şipote şi, de aceea, l-a învăţat, acasă, pe Ciprian să scrie şi să citească româneşte, aşa că nu e de mirare când, la Ilişeşti, în numai doi ani şcolari [1860-1861 şi 1861-1862] a absolvit trei clase elementare, obţinând rezultate deosebite la purtare şi învăţătură, care-i permiteau să meargă mai departe, după cum rezultă din stipulările următorului Zeugnis:

“Clasa a III-a

Certificat şcolar

No. 6

Ciprian Golembiovschi, născut la Şipote în Bucovina, de opt ani, religie greco-orientală, elev  în clasa a III-a, a frecventat semestrul al II-lea al anului şcolar 1862, foarte harnic la învăţătură, s-a comportat foarte bine şi, la bunele-i aptitudini şi foarte buna lor practică, a învăţat obiectele de rigoare în modul următor:

Religia                                               Foarte bine

Limba romanică [româna]                  Foarte bine

Limba germană                                   Foarte bine

Matematica                                        Foarte bine

Scrierea                                             Foarte bine

Acest elev merită, aşadar, să fie promovat în clasa I cu distincţie.

Ilişeşti, la 30 august 1862

Dimitrie Bucevschi,                                      Dimitrie Cernăuţean,

paroh                                                     învăţător”³.                       Desen de Veronica Gridinoc

Şcoala în care a învăţat Ciprian, spre deosebire de cea nemţească, nu avea local propriu, ci funcţiona într-o cameră închiriată de la săteanul Chiriac Paşcan şi era situată spre marginea satului, pe o râpă, lângă un pârâu.

“Şcoala e numai o clasă, mărturisea un fost elev. Odaia şcolii e atât de mică, că punându-se copiii chiar ca scrumbiile-n poloboace, totuşi n-ar încăpea mai mult de 60.

Suprafaţa odăii […] este de 41,89 metri pătraţi. Sustrăgându-se spaţiul ce-l cuprinde tabla, masa, dulapul şi soba, care-i de 16 metri pătraţi, rămân pentru laiţe [a se citi bănci], cu spaţiul dintre ele, 25,89 metri pătraţi. Înălţimea odăii este de doi metri şi zece centimetri.

Într-o asemenea odaie e vai şi amar de copii românilor”⁴.

În atari condiţii locative, învăţătorul Cernăuţean era obligat să desfăşoare un învăţământ simultan cu clasele I, a II-a şi a III-a, adică, în timp ce preda o lecţie la o clasă, trebuia să supravegheze munca independentă a elevilor din celelalte două.

În această “sală de clasă”, în septembrie 1860, a apărut “un băieţel frumos, cu ochii mari şi fruntea lată sub părul negru, pieptănat în sus.

Era îmbrăcat în haine nemţeşti, ceea ce a stârnit curiozitatea tuturor copiilor să afle cine este, îşi amintea una dintre şcolăriţele de pe atunci. Ei îşi închipuiau că trebuie să fie un băiat de domn de undeva, din alt sat”⁵.

Curiozitatea le-a fost de îndată satisfăcută de învăţător, care l-a prezentat viitorilor colegi, iar “Ciprian s-a făcut, în scurtă vreme, iubit prin cântecul lui, care-i fermeca pe ceilalţi copii în toate pauzele”⁶.

Stăpânit de neastâmpărul băieţesc, Ciprian avea un temperament activ, extravertit, era pornit pe joacă, glume, făcea pozne ce stârneau hazul, voia bună şi admiraţia celorlalte copile.

Pe bunica, ce-i purta de grijă la Ilişeşti, nu o prea asculta şi “făcea adesea haz”⁷ de ea.

“Noi eram mai multe copile de intelectuali care umblam la şcoala din sat. Umbla şi Ciprian la şcoala din Ilişeşti.

Noi ne adunam, mergând unele la altele, și plecam împreună la şcoală. Era Ghenuţea lui Ionică Bucevschi, sora ei, Panoria, o copilă a lui Blându, sora mea, Eufrosina şi eu, îşi amintea una din fetele preotului Bucevschi.

Şcoala era departe. Învăţătorul era Cernăuţean.

Casa lui Klodniţcki era în apropierea casei noastre. Ciprian ne pândea când era timpul să plecăm la şcoală. Se agăţa de garduri, mergea pe şarampoi ca o ţarcă, sărea apoi jos şi nu-l mai vedeam.

Deodată ieşea ca din pământ. Se arăta înaintea noastră, ne trântea prin omăt rând pe rând şi fugea apoi de nu-l mai vedeam.

Când, aproape de şcoală, se ivea iară şi pentru a ne ameninţa că ne va bate ţol dacă vom spune învăţătorului.

În şcoală era sfânt.

Nici noi, la rândul nostru, nu eram sfinte. Făceam la bulgări de omăt şi-l bombardam mereu”⁸.

Din revista Cutezatorii

În anul şcolar 1860-1861, noul venit de la Şipotele Sucevei a învăţat laolaltă cu  localnicul, din clasa a III-a, Simion Fl. Marian.

Parohul ortodox din Ilişeştii Sucevei avea o grădină de vreo două fălci, ce se întindea până lângă casa pastorului Gorgon. În ea cultiva flori, arbuşti ornamentali şi pomi fructiferi, între care se afla un zarzăr cu roadele date în pârg, pe care preotul Bucevschi le admira şi le aştepta să se coacă mai repede.

Satul Ilisesti

Într-o sâmbăta seara, din vacanţa de vară, când fiii săi mai mari: Epaminonda [viitorul pictor] şi Dionisie se aflau acasă, profitând de absenţa părintelui plecat la vecernie, au dat iama prin livadă “de-a valma cu Ciprian”⁹ şi “s-au apucat de unicul zarzăr să-l despoaie de toate fructele.

Cele coapte le-au mâncat dumnealor, iar cele verzi ni le-au dat nouă, mie şi surorii mele, Frozinca.

Tata dă de pacoste! Chiu şi vai!…

Atunci, frăţiorul Dionisie [zise] că zarzările sunt la Frozinca!

Papară ca aceea ce-a mâncat biata Frozinca

Şi poate că n-o păţea aşa de rău de-ar fi avut curajul să spună că băieţii le-au mâncat pe cele coapte, iar noi ne-am ales numai cu cele verzi”¹⁰.

Şi la Ilişeşti Ciprian a fost atras de frumuseţile naturii înconjurătoare, iar îngăduinţa bunicilor îi permitea să se bucure din plin de ele.

Îi plăcea să cunoască viaţa sătenilor, să asculte melodiile rapsozilor, cum era cazul cu lăutarul Urdă, armoniile naturii,melosul popular şi mai ales Măi ciobane de la oi:

Era cântecul preferat ce l-a urmărit pe Ciprian din fragedă pruncie, iar armoniile lui l-au obsedat toată viaţa, fapt pentru care, le-a folosit, creator, în aria Copiliţă de la munte, din opereta Crai nou.     

Adesea, Ciprian pleca, împreună cu Iermolai Ghiuţă să asculte melodiile populare ce le “ziceau” ciobani de pe la stâni.

În faţa ochilor minţii şi a ferestrelor sufletului lui Ciprian s-au deschis larg două porţi: una ce dă spre viaţa cotidiană a locuitorilor din Ilişeşti şi alta marcată de urmele materiale şi artistice lăsate de străbuni.

În afară de poenele înflorite şi masivii împăduriţi ai obcinilor carpatine, ce-l îmbiau la drumeţie, voie bună, zbenguială şi reverie, Ciprian a mai descoperit, în satul bunicilor şi alte aspecte ce veneau de departe, din negura anilor îmbrăcate în aura legendelor sau învăluite de tânguitul doinit al suferinţelor.

Ca şi fiii ţăranilor din Bărăgan, în a căror copilărie basmele erau înlocuite cu poveşti despre jafurile şi silniciile făcute de invaziile turceşti şi bucovineanul Ciprian a aflat de la vârstnici şi de la bunii şi străbunii lui despre silniciile făcute de tătari [Românca şi tătarii, Borşenii şi tătarii, Poiana Negrii etc.] şi despre faptele eroice săvârşite de înaintaşi.

Școala poporală din Ilișești

Din vremi imemorabile, ca un sânge al celor dispăruţi, faptele eroice ale străbunilor au pulsat spre copilul Ciprian prin inima nenumăratelor generaţii. Rememorările bătrânilor sfătoşi, cum a fost şi bunicul Tănasă, dinspre tată, încep cu luptele lui Dragoş Vodă, Sas Vodă, Ştefan cel Mare, continuă cu evidenţierea faptelor lui Pintea, Dediu sau Darie şi se încheie cu suferinţele apărătorilor anonimi ai Ţării de Sus a Moldovei, ce s-au petrecut prin viaţă neştiuţi de nimeni şi pe care cei doi elevi iluştri ai şcolii din Ilişeşti le va imortaliza în cuvinte sau armonii.

Simion Fl. Marian le va aduna şi publica în două volume: Tradiţii poporale române din Bucovina ¹¹, iar Ciprian le va concretiza în compoziţii ca: Altarul mănăstirii Putna, Imnul lui Ştefan cel Mare şi altele.

Multă vreme legendele care circulau pe cale orală s-au numărat printre puţinele fragmente de istorie românească. Prin cunoaşterea lor, Ciprian a putut să desluşească, ceea ce şcoala austriacă evita¹².

Legendele: Ştefan Vodă şi săhastrul, localizată nu departe de Ilişeşti, Ştefan Vodă şi Turcii, Ştefan Vodă şi Tolpa, Ştefan Vodă şi ungurii etc. au atras atenţia copilului Ciprian asupra marelui voievod al Moldovei, deoarece Ştefan cel Mare a întrupat, în mai multe etape istorice, visul de libertate, unitate şi neatârnare a înaintaşilor, a apărat pe cei mulţi, a fost scut redutabil în faţa tendinţelor de hegemonie globală a invadatorilor porniţi pe jaf din Asia Mică, Moscova, Istanbul sau de aiurea.

Viitorul compozitor s-a format acum ascultând şi învăţând, împreună cu alţi colegi de ai săi, din înţelepciunea populară.

La Ilişeşti, pentru scurtă vreme, Ciprian a fost îndrumat să cânte la vioară de învăţătorul  Simion Meier şi mai târziu a exersat la pian muzică clasică germană cu pastorul Traugott Gorgon.

La terminarea Şcolii triviale din Ilişeşti, Ciprian avea aproape nouă ani. Deşi certificatul eliberat menţiona că: “acest elev merită, aşadar, să fie promovat în clasa I cu distincţie”¹³, regulamentul şcolar austriac nu admitea în clasa I liceală de cât absolvenţi a patru clase elementare, în vârstă de zece ani, aşa că elevul din Ilişeşti a trebuit să mai aştepte încă un an.

Datorită unei temeinice pregătiri făcută de învăţătorul D. Cernăuţean, în urma unor examene susţinute la K. K. Normal Hauptschule, din Suceava, în vara anului 1863, Ciprian absolvă clasa a patra elementară şi poate concura la admiterea sa în liceu.

Paul LEU

Kenmore, WA, SUA

N O T E

1. Herzogthum Bukowina in Wort und Bild, Viena, 1899, p. 216.
2. Un ilişeştean, Scrisoare în Revista politică, anul III, nr. 19, Suceava, din 15 octombrie 1888, p. 7.
3. Zeugnis, eliberat la 30 august 1862, apud: Leca Morariu, Iraclie şi Ciprian Porumbesc, vol.

I,Ediţie îngrijită  de  Vasile  D. Nicolescu şi Vasile  Vasile,    Editura   Muzicală, Bucureşti,  1986, p.

201. X X X, Starea actuală a şcolii române din Ilişeşti, în Revista politică, anul IV, nr. 3, din 1 februarie 1889, p. 5.
202. Glicheria Forgaci, colegă de şcoală cu Ciprian Porumbescu, apud: Leca Morariu, vol. cit. p. 198.
203. Ibidem.
204. Veronica Fevronia Bucevschi, ibidem, p. 199.
205. Ibidem.
206. Ibidem.
207. Ibidem.
208. Vezi: Simion Florea Marian, Legende istorice din Bucovina, Ediţie îngrijită , note şi studiu introductiv de Paul Leu, Editura Junimea, Iaşi, 1981, XXVIII + 194 p., ilustraţii de Maria- Luiza Diaconescu, rezumat în limba franceză.
209. Vezi: Semnificaţia preocupărilor istorice, în Paul Leu, Ctitorul etnografiei române, monografie, volumul I, prefaţă  de  Octavian Nestor, Editura Euroland, Suceava, 1998, p. 335-341.
210. Zeugnis, ibidem.

STUPCA, OAZĂ  A VISELOR ŞI EMOŢIILOR DE  NEUITAT

În aprilie 1865, pe când Ciprian frecventa clasa a II-a la Gimnaziul Superior Greco-Oriental K. K. din Suceava, Iraclie Porumbescu a obţinut transferul de la Şipote la Stupca. Noua parohie este situată la treizeci şi doi kilometri de Suceava şi înaintează ca un golf circular în inima pădurii din nord-vest.

Peste deal, la mai puţin de patru kilometri spre Gura Humorului, dincolo de codrii de brazi şi fagi, dai de satul bunicilor, Ilişeşti.

Stupca, e una din aşezările vechi moldoveneşti, cu oameni harnici ce ştiu a învârti atât coasa şi hora, caţa şi ţapina, cât şi  vorba cu tâlc. Stupcanii au fost păstrători ai portului strămoşesc, datinilor, obiceiurilor, tradiţiilor,  meşteri la cântece din fluier, nai, caval, cobză, vioară, solz, pieptene, bucium şi iscusiţi la jocurile din zilele de sărbătoare.

Ca şi la Ilişeşti, alături de băştinaşi, în secolul al XVIII-lea, în urma mişcărilor politice, religioase şi a anilor de secetă din Transilvania şi Maramureş, mai multe familii de pribegi şi-au aflat hrană şi adăpost printre obcinele Carpaţilor Răsăriteni.

În satul domnesc Stupca, devenit, la începutul secolului al XVII-lea, proprietatea mănăstirii Solca, pe lângă multe alte nume de familie, găsim şi antroponimele: Brăteanu, Căileanu, Logiganu, Moroşanu şi altele din această familie semantică, ce indică locul de baştină a noilor veniţi: Brătea-Odorhei, Logig-Cluj, Căilea-Năsăud, Maramureş etc.

Ca aproape în orice sat domnesc sau mănăstiresc, pe lângă clăcaşi se aflau şi robi ţigani, lingurari, fierari, lăutari, ce locuiau la marginea aşezării rurale, în bordeie risipite pe izlazul dinspre Ilişeşti.

În acest mediu natural şi uman, Ciprian şi-a petrecut adolescenţa şi cei mai frumoşi ani ai scurtei şi martirizatei sale existenţe.

Casa parohială în care a locuit familia preotului Iraclie Porumbescu era aşezată pe deal, într-o curte largă, împrejmuită de trei părţi de toloaca satului şi mărginită la nord-vest de o pădure vestită prin abundenţa fragilor, a zmeurii sau a murelor şi prin mărimea viorelelor ce se aflau la tot pasul.

De pe colina unde era aşezată tihnita casă parohială în care locuia familia Porumbescu se vedea panorama satului întins până departe pe vale.

În faţa principalului corp de clădire, alcătuit din bârne, se afla o grădină dreptunghiulară, cu alei, arbuşit ornamentali tunşi, rondouri cu flori, iar în mijlocul ei, o movilă  acoperită de vre-o două sute cinzeci de tufe de trandafiri “de la alb-roz până la roşu aproape negru”¹, străjuită de un tei falnic ce avea atârnat printre ramuri o harfă eoliană împrejmuită de doisprezece clopoţei de cristal.

Conacul Poppovici din Stupca

“Casa mare era compusă din patru camere, despărţite printr-un coridor, unind veranda din faţă cu pridvorul din spate. Veranda, închisă cu geam, era colţul cel mai îndrăgit de familie.

Iraclie o vopsea, în fiecare primăvară, cu lac alb, aşeza aici glastre cu flori. În mijloc se găsea o măsuţă rotundă cu fotolii de paie. Aici îşi petrecea, după amiezile mama Emilia, cosând liniştită, aici se înjghebau jocurile de societate, când veneau prieteni din alte sate şi când timpul ploios îi împiedeca să joace popice sau să stea în grădină, îşi amintea Mărioara Porumbescu.

Camera din dreapta verandei era salonul unde se afla pianul, biblioteca şi o mescioară la gura sobei, ce te îmbia la intimitate, mai ales toamna”².

Casa memoriala Ciprian Porumbrescu

Din gospodăria cu numeroase anexe şi acareturi, astăzi a mai rămas doar fosta bucătărie de vară a familiei, unde Emilia făcea proviziile pentru iarnă, iar părintele Iraclie îşi primea enoriaşii veniţi pentru sfat de taină. E  o mică construcţie, cu două camere şi o tindă, actuala Casă memorială Ciprian Porumbescu.

Pe timpul vacanţelor de vară şi în răstimpul celor de iarnă, Ciprian, _Ștefan şi Mărioara se bucurau din plin de raiul casei de la Stupca, de iscusinţa mamei şi de priceperea şi hărnicia gospodarului părinte.

De cum ieşeai din verandă afară şi te strecurai printr-o boltă de viţă de vie, aflai pomătul încărcat, vara cu cireşe şi caise, iar toamna cu mere, pere şi prune brumării. La capătul livezii, mai spre sud, descopereai prisaca, iar spre nord zăreai întinsa grădină de zarzavat şi locul de păşunat.

Casa parohială din  Stupca în care a locuit familia Porumbescu şi a murit Ciprian,

desen de Louis Hartel                             

“Curtea păsărilor stârnea uimirea copiilor satului când priveau printre uluce, îşi amintea Mărioara. În afară de orătăniile ce mai creşteau prin părţile locului, erau aici curcani şi bibilici. Curcanii, mai ales, îi ducea preoteasa la târg la Suceava, să mai facă un ban pentru copiii ce se găseau la școală”³.

Stupca, cu împrejurimile ei pitoreşti, leagăn al adolescenţei şi al emoţiilor de neuitat, a fost şi martora primei mari iubiri, a viselor înaripate, a regretelor nostalgice, a creierii multor compoziţii, a legăturilor trainice cu cei din neamul său, cu comorile lor spirituale cu melosul lăutăresc, a fost o oază stenică, generatoare de energii, bucurii şi necazuri, ce l-au atras irezistibil până în ultima clipă a vieţii pe cel ce avea să fie creatorul operetei române.

Copilul din primele clase liceale se simţea la Stupca în largul său, ca şi la Ilişeşti, unde mergea să-şi vadă bunicii, colegii de şcoală, prietenii şi, mai ales, pe băieţii preotului Bucevschi.

În zilele de lucru, se zbenguia, bătea mingea pe toloacă împreună cu alţi băieţi ai satului, nedespărţit de el era fiul vornicului Toader Brăteanu.

Duminicile şi în zilele de sărbătoare, cei doi prieteni, Andrei şi Ciprian, însoţeau copilele din vecini în expediţiile lor prin poienele tăinuite ale codrilor stupcani, după poame şi flori de pădure.

Când a mai crescut, Ciprian prefera, uneori, singurătatea şi atunci era văzut rătăcind prin holde, mergând în sus la stână sau afundându-se în desişul pădurii dinspre Ilişeşti

Sărbătorile de iarnă erau pentru fiul preotului din Stupca un prilej de a cunoaşte viaţa sătenilor şi de a strânge legătura cu ei. Adesea îşi însoţea părintele pe la casele oamenilor în ajunul Crăciunului sau a Bobotezei.

Ajunul Anului Nou era așteptat cu multă înfrigurare de Ciprian. Împreună cu alţi băieţi de seama lui, se pregăteau de zor pentru a umbla cu uratul. Făcându-se ecoul doleanţelor majoritarilor autohtoni din Bucovina, tânărul le-a inclus într-un pluguşor al băiețanilor, astfel:

 “Sus pe cer ne străluceşte,

O stea nouă ce vesteşte

Că se curmă de acum

Al nevoilor greu drum.

Asta-i steaua României,

A Unirii şi-a frăţiei,

Stea de viaţă, stea de spor,

Stea de binevoitor.

Fă-o Doamne, să lucească,

Steaua noastră românească,

Să steie tot între noi,

Să nu mai avem nevoi!

Ori ce rele şi nevoi

Să se ducă dintre noi, 

Să se ducă pe pustie

Şi în veci să nu mai vie”⁴.

În familia Porumbescu domnea un adevărat cult pentru muzică. Iraclie era un “cântăreţ din gură cum mai rar se întâlneşte şi povestitor aşa de dulce şi plăcut, încât parcă-l văd şi acum cum istoriseşte înaintea mai multora despre unele lucruri mari la care a luat parte sau a fost martor, apoi, deodată, începea a suspina şi ochii lui frumoşi şi strălucitori… i se umpleau de lacrămi”⁵,  mărturisea o contemporană.

Cunoscutul compozitor şi textier a unor cântece îndrăgite în epocă, era dublat de interpretul la flaut a unor melodii populare sau de lume.

Mama Emilia cânta frumos, Ştefan avea o voce plăcută şi putea să folosească mai multe instrumente.

Un coleg de clasă, de la gimnaziul din Suceava, îşi amintea “că profesorul nostru de cântare, răposatul Ştefan Nosievici, îl avea aşa de drag pe Ştefan Porumbescu pentru glasul lui, încât îl gogolea ca pe un copil”⁶.

Mărioara ştia să folosească cu pricepere pianul şi, ori de câte ori se ivea ocazia, îşi acompania fraţii. Mai târziu, pentru a se putea întreţine, a fost profesoară de pian la o şcoală de fete din Buzău, calitate în care a pregătit mai multe serbări şcolare cu elevele sale.

Pianul, după cum singură se destăinuie într-o epistolă, “a fost ecoul fidel al durerilor mele, căci eu cu el am plâns, cu el m-am mângâiat, nu m-a contrazis niciodată!”⁷.

Dintre toţi copiii Emiliei şi ai lui Iraclie, Ciprian a fost cel mai sensibil la această pasiune transmisă de părintele lor. La insistenţele celui de al doilea copil al familiei, preotul a acceptat ca Ciprian să aducă acasă lăutarii de pe toloaca satului.

“Ca elev de liceu şi student, îşi amintea o consăteancă, chema la el acasă mai ales pe Bibul, pe Ionel al lui Leonteş, pe Pârsână şi, cântând din vioară alături de ei, o ruga pe Mărioara să acompanieze la pian acest cvartet improvizat. Iar satul, care la început se mira de aceste “toane” ale “domnişorului Ţâprian” de a cânta cu ţiganii, se obişnuise până la urmă”⁸.

Clăcile şi toate sărbătorile de peste an erau tot atâtea ocazii când orchestrele şi fanfarele tarafurilor de lăutari stupcani cântau pe la casele gospodarilor din sat şi de aiurea. Pentru Ciprian asemenea momente erau de neuitat. Legătura cu muzica lăutărească stupcană era menţinută şi prin intermediul rapsozilor locali: Cimpoeş, Bidirel-Nagâţ, Alexa Litră şi mai ales prin frumoasa Ilinca a  Mielului-Capra, de la care a cules şi etnofolcloristul S. Fl. Marian câteva piese folclorice pe care le-a inclus în colecţia sa.

Ilinca ţiganca se remarca printr-un bogat repertoriu folcloric şi lăutăresc, prin “vocea ei alto puternic şi totuşi dulce”⁹ şi prin frumuseţe.

Cei ce au cunoscut-o spuneau că era de statură mijlocie, cu ochi mari, negri, totdeauna înrouraţi. Părul de abanos şi bogat şi-l pieptăna prins pe cap cu fir de aur sau pe spate în două cozi lungi.

Se îmbrăca cu ie înflorită cu cusături bătrâneşti, catrinţa bătută-n fir, se încingea cu bârneţe alese şi în picioare purta pantofi negri cu toc jos.Era întradevăr plină de “lichici”și “vino-încoa”,cum ziceau stupcanii

De la această colportoare a melosului folcloric şi lăutăresc, Ciprian a ascultat multe doine, hore, cântece de lume, care l-au urmărit toată viaţa şi au lăsat urme în unele din compoziţiile sale.

Se povestea că pe junele Porumbescu l-a impresionat vocea pătrunzătoare a Ilincăi, mai ales cînd intona

“Frunză verde de piper,

Câte stele sunt pe cer,

Toate până-n ziuă pier.

Numai luna şi o stea

Ştie de patima mea!”¹⁰.

Ilinca putea, cu uşurinţă, improviza versurile cântecelor ei. Edificator prin coloritul local, muzicalitate, spontaneitate şi plasticitate este catrenul:

“Ieşi Ilincă de la pânză,

Că te strigă Gheorghe-n frunză.

În frunză de pădureţ,

Gheorghe a lui Bocăneţ”¹¹.

Este vorba de un anume flăcău din Stupca, care, ca şi Ciprian, era îndrăgostit de frumoasa ţigancă.

Cântecele lumeşti de nuanţă antonpanescă, ca cel ce urmează, erau foarte gustate, nu numai de stupcani, ci şi de întreaga parte de sus a Moldovei, pe unde erau solicitate tarafurile lăutarilor din Stupca:

“Lumea-i tristă-amăgitoare,

Ticăloasă, `nşelătoare.

Nu-mi pasă, nu vreau să ştiu,

Amorez eu vreau să fiu.

Fie alţii împăraţi,

Fie domni, fie bogaţi!

Eu sunt mult, mult mai avut,

Când am ochi dulci să-i sărut!”¹².

Ciprian mărturisea că, în timpul vacanţelor, era un vizitator fervent al lăutarilor din bordeile de la marginea comunei Stupca. Stătea de vorbă ceasuri întregi, cu scripcarii bătrâni şi tineri, le asculta şi le învăţa cântecele, le observa tainele meşteşugului cu care au cucerit admiraţia multor sate din Ţara de Sus şi  Ţara de Jos a Moldovei.

În vara lui 1866, pe când Ciprian nu împlinise încă treisprezece ani, în bordeieie de pe toloacă se pripăşise mai multe familii de ţigani lăutari alungaţi dintr-un loc în altul de foametea ce bântuia de doi ani, în urma secetei.

Întreaga violină era, la vedere, n Într-una din zilele lunii iunie, Iraclie vede oprindu-se la poarta curţii sale doisprezece oameni tuciurii lihniţi de foame. Din rândul lor s-a desprins un bătrân cătrănit şi gârbovit, ce se sprijinea pe o cârjă.

Era lăutarul Stănică, care, în tinereţe, pe timpul zaverei lui Ipsilanti, cântând în faţa unor boieri moldoveni refugiaţi de frica turcilor la conacul lui Canta de la Horodniceni, a căpătat în dar, de la unul din ei, o vioară.

După ce, aproape trezeci de ani şi-a hrănit nevasta şi cei şapte copii cu dânsa, acuma, bătrân şi neputincios, dorea să o vândă pentru a nu muri de foame.

Aflând de la scripcarii din Stupca că feciorul preotului ştie să cânte la vioară, a venit pentru a o vinde lui Iraclie.

Cercetând ceea ce mai rămăsese din fostul instrument cu coarde, după ce nepoţii lăutarului se jucaseră cu el, tatăl lui Ciprian constata că “pieptu-i era spart, coardele, urechia şi tarniţa-i lipseau.

umai o vechitură nearătoasă, atâta că era de un fason sprinten şi fudul, iar gardinele-i de pe împrejur se vedeau atât de bine sleite la un loc, încât păreau a fi una”¹³.

Fiindu-i milă de hămesiţi, o cumpără şi le dete, pe deasupra şi de mâncare pe săturate.

După ce se consultă cu câţiva localnici cunoscători, părintele Iraclie expediază vioara la atelierul lutierului Martin Richter din Lemberg.

Peste câteva săptămâni, Iraclie primeşte vioara restaurată, însoţită de o scrisoare prin care i se propunea să i-o vândă pentru de 150 de florini.

Uimit de suma oferită, parohul de la Stupca a cercetat instrumentul muzical cu coarde mai atent pentru a dezlega taina ofertei lui Richter.

Privind-o cu băgare de seamă a zărit, pe fundul ei, o “ţidulică”¹⁴ galben întunecată, de culoarea viorii, pe care scria:

“Fecit Cremonae Nicolaus Amatti, 1626″¹⁵.

Intrând în posesia fiului său, vioara l-a întovărăşit pe Ciprian Porumbescu peste tot: la liceu, la închisoare, la studiile universitare din Cernăuţi sau Viena, la Braşov, în Italia la Nervi, pretutindeni.

Cu ea a cântat până în ultima clipă a vieţii, considerând-o ca fiind mireasa sa credincioasă.

După timpuria dispariţie a artistului de la Stupca, la Suceava s-a înfiinţat o asociaţie muzical-dramatică Ciprian Porumbescu¹⁶, care urmărea să-i pună în circuitul culturii locale şi naţionale moştenirea muzicală lăsată în diferite faze de lucru.

Iraclie, pentru a o putea sprijini financiar a vândut vioara cu 250 florini¹⁷. Ea a fost achiziţionată de George Crăiniceanu, din Bucureşti şi, mai apoi, recuperată de urmaşi.

În timpul primului război mondial, când capitala României a fost ocupată de trupele germane, vioara a dispărut în urma arestării familiei Mărioara Raţiu-Porumbescu, sora lui Ciprian.

Prin lăutarii “academiei” de la Stupca, Ciprian a pătruns în tainele practicienilor muzicii lăutăreşti. Multe din creaţiile sale de mai târziu îşi au punctul de plecare în cele auzite de la rapsozii satului, inclusiv melodia Ţiganii se sfătuiră, ori cele auzite de la colportorii satelor, sau de la horele de duminică, unde artistul era nelipsit.

Din expozitia brasoveana

Ciprian participa de-a valma cu flăcăii şi fetele la jocurile: ciofu, bătuta, corăbeasca, brâul, sârba şi arcanul, al căror ritm şi tonalitate l-au impresionat profund.

Câteva din cântecele populare, româneşti sau ţigăneşti, culese de la lăutari sau  de la de colportori, le-a inclus în Colecţiunea de cântece sociale pentru studenţii români, publicată la Viena, în 1880.

Pentru compozitorul Ciprian Porumbescu Stupca a constituit ceea ce a fost Livenii pentru George Enescu, germenii unor creaţii viitoare, leagănul multor vise şi emoţii ce l-au contorsionat, l-au transformat într-un martir al inimii sale.

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA

N O T E

1. N. I. Huţuleac, Iraclie Porumbescu în Făt-Frumos, anul IV, 1931, p. 141.
2. Ciprian Raţiu, În umbra fratelui drag, în Ciprian Porumbescu – Documente şi mărturii, Muzeul judeţean Suceava, 1971, p. 159-160.
3. Ibidem, p. 160.
4. Silvia Bălan-Brăteanu, Stupca lui  Ciprian  Porumbescu, în Bucovina, anul II, nr. 6, 1934, p. 277.
5. Constantin Morariu, Ciprian Porumbescu după 25 de ani de la moarte lui, Suceava, 1908, p. 5.
6. Ibidem.
7. Ciprian Raţiu, loc. cit., p. 175.
8. Silvia Bălan-Brăteanu, loc. cit., p. 278.
9. Ibidem.
10. Ibidem, p. 179.
11. Ibidem.
12. Ibidem, p. 180.
13. Scrierile lui Iraclie Porumbescu, Partea I, Editate de Leonida Bodnărescu, Cernăuţi, 1898, p. 176.
14. Ibidem, p. 179.
15. Ibidem.
16. Vezi: Paul Leu, Reuniunea muzical-dramatică Ciprian Porumbescu, în Suceava, anuarul Muzeului judeţean, vol. V, Suceava, 1978, p. 404-412.
17. Vezi anunţul dat de Iraclie Porumbescu în Revista  politică, anul III, din  15 august  1887, p.11.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea în Suceava era o ambianţă socio-culturală efervescentă, dar nu se distanţa prea mult de mediul din care venea proaspătul licean Ciprian. Aici, pe la 1862, era sediul principalelor instituţii adminstrative, executive şi juridice ale judeţului, tinere asociaţii profesionale, artistice sau culturale, un gimnaziu în formare, şi un puternic centru al rapsozilor populari, ce colportau moştenirea muzical-folclorică românească, având ca reprezentant pe Grigore Vindereu şi taraful său, alături de care, elevul Ciprian Porumbescu va cânta, la Putna, “Daciei întregi”.

Aptitudinile embrionale, genetice, moştenite de la antecesori ale copilului venit să înveţe la Suceava şi-au aflat un climat prielnic, stenic în noile condiţii.

Obergymnasium gr.-or. k. k. [Gimnaziul superior greco-oriental imperial-regal] se înfiinţase la Suceava numai cu trei ani înainte de a veni Ciprian¹.

În actul de constituire a celei de a doua şcoli medii din ducatul Bucovinei se stipula, printre altele, că predarea obiectelor de învăţământ, în primele patru clase, se va face prin intermediul limbii române.

Pentru punerea în practică a acestui deziderat erau necesare manuale în limba română şi cadre didactice care să stăpânească, deopotrivă româna şi germana. Neexistând profesori calificaţi, manualele necesare şi nici candidaţi pentru clasa a I, autorităţile austriece au adus profesori de la alte licee din imperiu,  manuale nemţeşti şi repetenţii de la liceul din Cernăuţi cu care, în toamna anului 1860, au înfiinţat clasele I şi a II-a.

Obergymnasium gr.-or. k. k.

Din cei patru profesori încadraţi, numai Constantin Morariu preda, câte două ore pe săptămână, limba Ţării [română] şi religia ortodoxă, în timp ce: matematica, ştiinţele naturii, istoria, geografia şi alte obiecte de învăţământ erau comunicate în nemţeşte, de către cadre didactice străine.

Deşi era finanţat din fondurile Bisericii Ortodoxe din Bucovina, gimnaziul din Suceava a devenit o pepinieră din care se recrutau oamenii necesari aparatului de stat austriac¹⁷.

Fiii băştinaşilor din Bucovina, ce frecventau cursurile de la Obergymasium  din Suceava², nu aveau acces la istoria sau literatura română, însă cunoşteau istoria universală şi pe cea a Imperiului Austriac.

Programele şi eforturile sistemului de învăţământ oficial urmăreau să facă din elevi nemţi. Alecu Hurmuzacki era de părere că învăţământul austriac avea ca finalitate ştergerea, pe nesimţite, din memoria elevilor români conştiinţa de neam şi “apoi din inimă toate tradiţiile părinteşti”³.

Referindu-se la finalitatea procesului educaţional, ce se desfăşura la liceul din Suceava, patriotul român sublinia că noua formă de învăţământ “cere să ne dezbrăcăm de fiinţa noastră firească, intimă, de însuşirile noastre particulare, de individualitatea noastră […] să ne pierdem naţionalitatea noastră păstrată cu ajutorul lui Dumnezeu şi al braţului român de peste un mileniu şi jumătate, să pierdem până şi amintirea cine am fost şi conştiinţa ce a mai rămas, cere să încetăm a fi români ca să ne facem Mensch”⁴.

Reacţionând împotriva obiectivelor sistemului de învăţământ practicat la gimnaziul sucevean şi aiurea, Ciprian, instinctiv, s-a apropiat, treptat, de viaţa culturală de dincolo de zidurile şcolii, ce se materializa prin cultura orală, prin publicaţiile aduse  clandestin din România  de negustori etc.

Din toamna anului 1863 şi până în martie 1873, elevul Ciprian Porumbecu a studiat la Gimnaziul Superior Greco-Oriental din Suceava.

Despre această importată etapă formativă a personalităţii cetăţeneşti şi artistice a viitorului compozitor român, descoperim numeroase mărturii, mai ales în arhiva liceului.

Relatările în legătură cu gradul de pregătire, cu aptitudinile, preferinţele, preocupările, reacţiile spontane şi chiar proiectele de viitor ale elevului Ciprian, înmatriculat în actele Obergymansului sub numele de Ciprian Golembiowski, aflăm, redactate în nemţeşte cu litere gotice, în cataloagele claselor: I5, a II-a⁶  şi a III-a⁷, ce erau depozitate la Arhivele statului – Suceava, în cele ale claselor a IV-a⁸, a V-a⁹, a VI-a¹⁰, a VII-a¹¹, şi a VIII-a¹², în dublurile  certificatelor¹³  a două sesiuni de bacalaureat, 1872-1873 şi din alte documente şcolare ce erau depozitate, la data când am făcut investigaţiile, în arhiva Liceului Ştefan cel Mare din Suceava.

Informaţiile documentare despre Ciprian am mai descoperit şi în amintirile, corespondenţa şi manuscrisele rămase de la cel de al doilea fiu al lui Iraclie, precum şi de la prietenii şi colegii care au venit în contact cu el, într-o anume împrejurare, din manuscrisele aflate în custodia Muzeului judeţean Suceava sau în memoria locurilor din Bucovina.

La Stupca, a rămas o parte din gospodăria părintească ce a fost reamenajată, cu ocazia centenarului naşterii, în casa memorială, iar în 1971, a fost inaugurat Complexul muzeistic Ciprian  Porumbescu.

În cimitirul din centrul satului Stupca, lângă biserică, se află înmormântaţi părinţii  Emilia şi Iraclie, copiii: Ciprian, Alexandru,

Eufrosina, Ştefan şi Mărioara.

Toate mărturiile enumerate mai sus reconstituie atmosfera de epocă în care a trăit şi creat artistul de la Stupca,  atestă martirajul unei existenţe zbuciumate şi vorbesc despre frământările, visele, necazurile nevoile, speranţele, creaţiile  şi altele.

De îndată ce a fost instalat la o gazdă în Suceava, proaspătul licean simţea nevoia de a continua exersările la vioară începute cu Carol Miculi.

Iraclie, cu ajutorul mătuşei Olimpia şi a unchiului Joef Mally, îl angajează pe bătrânul violonist Anton Valentin, organistul bisericii catolice din Suceava, căruia îi cam slăbise auzul.

Numai după câteva lecţii, copilul, nemulţumit, îşi părăseşte instructorul şi exersează singur sau cu alţi colegi, pe la gazdele lor.

Un fost elev al lui Ciprian, amintindu-şi de aceste repetiţii, mărturisea emoţionat:

“Darul lui Porumbescu de a fermeca din vioară adevărate sunete de vrajă era covârşitor. Când, în frumoasele amurguri de vară, maestrul cânta cu ferestrele deschise, atunci lumea se aduna pâlcuri-pâlcuri, în faţa casei şi rămânea vrăjite de minunatele sunete”¹⁴.

Într-una din zile, tânărul violonist C. Schlötzer, ajutor de judecător la Tribunalul din Suceava, auzindu-l cântând, a fost impresionat de talentul precoce al gimnazistului Ciprian şi, după ce-l cunoaşte, îl invită să exerseze împreună.

Între cei doi s-a legat o strânsă prietenie, care, din nefericire, a fost brutal curmată, la numai câteva luni, deoarece noul instructor, care-i şi corectase câteva eseuri componistice, moare răpus de tuberculoză.

Grigore Vindereu

Un loc aparte în conturarea personalităţii lui Ciprian îl ocupă gimnaziul sucevean şi unii profesori ce i-a cunoscut la şcoală şi în afara ei.Cercetând cataloagele şi alte documente şcolare inedite, constatăm că elevul venit de la Ilişeşti, în primele trei clase, a învăţat bine, cu perseverenţă şi avea o purtare ireproşabilă, dar în următoarele apar oscilaţii evidene la învăţătură şi conduită, atenţia devine fluctuantă, inegală, absenţele de la ore sporesc.

Spre sfârşitul semestrului I, al clasei a IV-a, Ciprian a primit la conduită calificativul necorespunzător. Motivul scăderii notei la purtare îl aflăm din consemnările făcute în catalogul respectiv:

Casa din Suceava, în care a locuit Ciprian Porumbescu

Acum 70 de ani, însă, adică l

“Im Grunde Konferenz – Protokolls 3 Nov. 1866, imfolge erwiesener und einegestandener groben Verletzung des dem Katekcten Beldean schuldigeh Achtung”¹⁴, şi din procesul verbal al consiliului profesoral, încheiat la 3 noiembrie 1866.

Într-una din zilele de la sfârşitul lunii octombrie 1866, catihetul Ioan Beldean, din nu ştiu ce motiv, a sancţionat pe Ciprian, din clasa a IV-a, cu o notă rea la obiectul religia greco-orientală. Acest act punitiv a dat naştere la discuţii printre elevii gimnaziului, iar câţiva, indignaţi, s-au solidarizat cu cel pedepsit şi au pus la cale o ripostă infantilă.

În seara zilei de 30 octombrie 1866, Ciprian, Ignaz Steideler din clasa a V-a şi Josef Maly din clasa a II-a au spart geamurile casei în care locuia preotul Ioan Beldean.

Fiind descoperiţi, de îndată, au şi fost traşi la răspundere pentru actul de vandalism, după cum rezultă din procesul verbal amintit mai sus.

Opiniile consiliului cu privire la manifestarea violentă, anarhică a celor trei adolescenţi, după audierea lor, au fost împărţite. O parte din profesori, în frunte cu catihetul Beldean, au propus eliminarea din şcoală a organizatorilor: Ciprian şi Ignaz Steidler, iar o alta, grupată în jurul prof. Ştefan Nosievici, au calificat actul de indisciplină ca fiind o copilărie ce trebuie pedepsită cu vărguţa.

Iosif Marek, directorul gimnaziului, nu a fost de acord ca elevii răzvrătiţi să fie eliminaţi, deoarece sancţiunea ar lovi mai mult în părinţi şi nu a admis nici să fie molestaţi de către cel lezat direct.

În cele din urmă, Marek a stabilit să fie chemaţi părinţii elevilor ce s-au abătut de la conduita şcolară şi ei să le aplice corecţia necesară în faţa catihetului şi, eventual, a altor profesori.

Astfel, cu tactul şi discernământul ce-l caracteriza, conducătorul liceului a aplanat conflictul ivit între elevi şi profesor, iar Ciprian, la încheiere semestrului, I al clasei a IV-a, a primit, la religie şi limba română, calificativul: suficient, iar pe semestrul al II-lea, catihetul Ioan Beldean i-a pus, la religie: mulţumitor şi la limba română: lăudabil.

O înrâurire formativă puternică, în conturarea personalităţii cetăţeneşti şi în orientarea artistică a elevului Ciprian Porumbescu a avut-o entuziastul şi întreprinzătorul profesor de matematică şi muzică al liceului, Ştefan Nosievici.

Autografele profesorilor lui Ciprian de la Gimnaziul KK din Suceava

În cataloagele gimnaziului [1864-1873], în care figurează numele elevilor Ciprian Porumbescu şi Simion Fl. Marian, pe coperta interioară a acestora, printre semnăturile cu gotice, se află şi următorul autograf caligrafiat cu litere latine: “Ştefan Nosievicz predă matematica şi muzica”¹⁶ sau “Ştefan Nosievicz, profesor titular, predă matematica, fizica şi muzica”¹⁷.

Din cele descoperite în cataloagele liceului rezultă că Ciprian nu l-a avut pe profesorul Nosievici numai la matematică, ci şi la fizică şi muzică.

Dacă fizica i-a predat-o numai în clasa a IV-a, matematica şi muzica le-a învăţat cu prof. Ştefan Nosievici din clasa I [toamna lui 1863] şi până la terminarea clasei a VI-a [vara anului 1867], fără întrerupere, după cum rezultă din documentele şcolare amintite.

În cataloagele din anii şcolari 1869-1870, 1870-1871 şi 1871-1872, când Ciprian a frecventat ultimele clase gimnaziale, lipseşte calificativul la muzică, la toţi elevii liceului.

Ştefan Nosievici murise în noiembrie 1869, după cum rezultă din inscripţia încrustată cu litere chirilice, pe mormântul său din cimitirul vechi al mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou din Suceava.

Cataloagele ¹⁸ şi registrele Obergymnasului gr.-or. K.K. din anii 1864-1873 furnizează date în legătură cu gradul de pregătire al elevului Ciprian Porumbescu la diverse obiecte de învăţământ, cu dezvoltarea centrelor de interes de la zece până la optsprezece ani, cu fluctuaţiile conduitei şcolare, precum şi cu visele sale cu privire la viitoarea carieră.

Mai impotant mi se pare a fi evoluţia ascendentă la obiectul muzică şi însemnările cu privire la profesia pe care ar fi dorit să o îmbrăţişeze, după terminarea liceului.

Cvintetul de coarde organizat și dirijat de Ciprian Porumbescu

 pe când era elev la Suceava

La muzică, elevul Porumbescu a obţinut următoarele rezultate: în clasa I, în semestrul I, nu are calificativ, iar pe al II-lea a fost apreciat cu performanţe excelente; în clasa a II-a, în semestrul I: pe deplin mulţumitor,şi în al II-lea: performanţe excelente; în clasa a III-a, în semestrul I: rezultate excelente, în semestru al II-lea: rezultate excelente; în clasa a IV-a, în semestrul I: excelent,iar în al II-lea tot excelent; în clasa a V-a, pe ambele semestre: excelent; în clasa a VI-a, în semestrul I: lăudabil şi în semestrul al II-lea: excelent.

Calificativele date de profesorul Ştefan Nosievici nu atestă numai constanţa înaltului grad de pregătire şi de interes al lui Ciprian Porumbecu la obiectul muzică, ci şi ataşamentul faţă de această materie şi de profesorul care o preda.

Comparând calificativele primite la muzică cu rezultatele obţinute la celelalte discipline, constatăm că muzica era obiectul preferat pe tot parcursul studiilor liceale.

Cu toate acestea, la rubrica din catalog în care se consemna profesia dorită de elev după absolvire, la Ciprian găsim scris următoarele: în clasele I-V se menţionează: nehotărât; în clasa a VI-a: medicina; în clasa a VII-a [din anul şcolar 1869-1870]: tehnică; în clasa a VII-a [din anul şcolar 1870-1871]: nehotărât.

Probabil că repetarea clasei a VII-a i-a zdruncinat încrederea în perspectiva viitorului său, ca în clasa a VIII-a să reapară dorinţa de a studia: tehnica.

Constatăm o contradicţie între aptitudinile şi preferinţele muzicale ce şi le cultiva cu asiduitate şi de care era conştient că le posedă şi perspectivele profesionale de medic sau inginer.

Care să fie cauza? Să fie dilema ispitelor vârstei? Superficialitatea? Îndemnurile familiei?!! sau convingerea că numai o activitate practică i-ar putea asigura, cu prisosinţă, o existenţă confortabilă întrucât, în prezent, era privat de multe lucruri strict necesare?!

Legătura de suflet dintre Ciprian şi Nosievici era indisolubilă şi reciprocă. Cu toate acestea, profesorul îi acorda la matematică, doar note de trecere, ceea ce nu s-a întâmplat şi la alţi dascăli pe care i-a avut în clasele a VII-a și a VIII-a, sau la primul examen de bacalaureat când a obţinut insuficient la acest obiect.

Elevul Porumbescu când era în dificultate ştia să se ridice deasupra căderilor. El nu era inapt asimilării ştiinţelor exacte, după cum o dovedeşte şi calificativul de eminent, acordat, la matematică, de prof. Karl von Mohr, pe primul semestru al ultimului an de liceu.

Ciprian, simţindu-se iubit şi respectat de Nosievici, nu voi să scadă în ochii  acestuia la orele de matematică şi, chiar dacă nu prea avea timp disponibil şi pentru acest obiect, îl găsea de dragul profesorului şi astfel scotea calificativul de promovare.

Cert e că Ştefan Nosievici, prin spiritul său altruist, prin activitatea din clasă, din şcoală şi din afara ei, prin ideile sale, prin aptitudinile muzicale native, a lăsat urme memorabile în conştiinţa şi caracterul viitorului artist-cetăţean Ciprian Porumbescu  şi a altor elevi, cum ar fi Simion Florea Marian.     Nosievici a organizat în gimnaziul sucevean coruri, cvartete şi cvintete coral-instrumentale, prin care a “sădit în sufletul elevilor săi acea dragoste de muzică şi cântare, care nu s-a manifestat numai în corurile elevilor acelei generaţii, ci a devenit tradiţie, încât toate generaţiile de atunci încoace şi-au avut corurile lor.

Nu era ocazie şi nu era zi în care să nu auzi, mai ales în cartierul elevilor din partea oraşului dinspre Zamca, arii executate de cvintetele corale şi instrumentale, căci elevii îşi aveau orchestrele lor”19.

Printre aceştia se număra şi Ciprian, care avea în componenţa cvintetului pe: Gheorghe Hindei, coleg de clasă, pe Mihai Kipper, pe E. Pollak şi pe E. Greutz din clasa a V-a, după cum se poate constata şi dintr-o fotografie cu autograful lui Ciprian.

În afara şcolii, Nosievici a fost sufletul primei asociații muzicale din Suceava, Suczawer Gesangverein, în calitate de vicepreşedinte, dirijor şi, parţial, compozitor al ansamblului coral-instrumental sucevean.

Compoziţiile sale sunt cerute de necesităţile dezvoltării unui repertoriu românesc. O parte din cele opt creaţii corale, care au avut audienţă în a doua parte a secolului trecut şi în prima jumătate a celui pe care îl trăim, au la bază prelucrarea unor motive folclorice româneşti, după cum o evidenţiază şi subtitlurile: Drum bun - după o melodie naţională sau Tătarul – Cântec vechi de V. Alecsandri şi altele.

Urmărind activitatea lui Cprian Porumbescu de profesor de muzică la şcolile Centrale Române, de organizare a ansamblurilor corale şi instrumentale de la Cernăuţi, Viena sau Braşov, de dirijor, compozitor şi animator al muzicii române, ne dăm seama că la toate aceste realizări a contribuit, într-o anume măsură şi exemplul modestului profesor sucevean.

Ştefan Nosievici i-a dezvoltat elevului Porumbescu dragostea pentu munca de pionierat pusă în slujba culturii muzicale, a demonstrat necesitatea folosirii patrimoniului folcloric la creiarea muzicii culte, l-a îndrumat cum să organizeze o formaţie coral-instrumentală, cum să interpreteze o melodie, cum să evidenţieze interacţiunea dintre textul muzical şi cel literar etc.

Direcţia educativă a primului profesor laic de musică al liceului e o punere în practică a unor principii estetice romantice şi o continuare a iniţiativei creatorului folcloristicii naţionale, Vasile Alecsandri, după cum o mărturiseşte şi în subtitlul compoziţiei Tătarul – Cântec vechi de V. Alecsandri.

În compoziţia amintită, Nosievici pune în evidenţă, cu multă fineţe, intensitatea sentimentelor patriotice de care-i animat oşteanul român ce-i gata să apere, chiar cu preţul vieţii, fruntariile ţării. În continuarea analizei, profesorul sucevean dă îndrumări metodice în legătură cu interpretarea textului muzical, creat special pentru amplificarea efectului emoţional al dominantei lirice ce o emană versurile.

Compoziţia corală Tătarul este dedicată elevilor ce i-au împărtăşit gândurile, faptele şi şi-au făcut un crez din idealurile sale artistico-cetăţeneşti. Intenţiile sunt destăinuite prin următoarea profesie de credinţă:

“Iată dar că trimit copilul fanteziei şi al simţămintelor mele, în lumea largă, dorindu-i primire amicală şi dedicându-l învăţăceilor mei, anume acelora, pe care nu legea, ci amoarea i-a chemat pe această cale”²⁰.

Dacă întreg articolul ce arată izvoarele care au alimentat crezul său artistic, patriotismul, conţinutul fragmentului de mai sus e un semn al dragostei şi respectului profesorului faţă de cei mai talentaţi şi iubiţi şcolari ai săi, în fruntea cărora ghicim a fi Ciprian Porumbescu şi Simion Fl. Marian, de la care, la ore, cerea să-şi susţină teoria învăţată cu exemple culese de ei.

Se spune despre Ciprian Porumbescu că a fost puţin exigent cu creaţia sa, că a scris grăbit, cu unele slăbiciuni tehnice.

Printre altele, unele cauze ce au determinat asemenea minusuri ale tehnicii componistice îşi au rădăcini şi în pregătirea profesorului său de muzică de la gimnaziul sucevean, care era autodidact în acest domeniu.

În afara elementelor de teorie şi practică muzicală dobândite, în mod organizat, până la abandonarea Facultăţii de Teologie, Ştefan Nosievici şi-a completat cultura muzicală la întâmplare şi din această cauză nu a putut face elevilor săi, lui Ciprian în special, în cei şase ani, o instruire temeinică cerută de valoarea şi sensibilitatea talentului acestuia.

Din cele expuse, rezultă cu limpezime influenţa formativă ce a exercitat-o Nosievici asupra tânărului venit de la Ilişeşti.

Având în vedere cele expuse, nu putem fi de acord cu minimalizarea sau negarea contribuţiei profesorului de la liceul din Suceava la dezvoltarea artistului cetăţean Ciprian Porumbescu.

Nosievici era un profesor cu vederi democratice şi cu mare putere de înţelegere a spiritului adolescentin, după cum a dovedit-o şi în cazul judecării abaterii elevului Porumbescu şi a celorlalţi doi.

Fiii oamenilor simpli ce veneau din satele județului Suceava, îl stimau, îl iubeau, în el aflau, la vreme de nevoie, un prieten de nădejde, un sfătuitor de taină. Nosievici le descopera şi cultiva talentele, îi susținea în faţa celorlalţi dascăli ai liceului, îi apăra de aroganţa odraslelor claselor suprapuse şi de sistemul preferenţial.

Ciprian, Simion Fl. Marian şi alţii ca ei au avut, de mai multe ori, nevoie de sprijinul lui. La flacăra patriotismului luminat al inimosului dascăl s-au modelat multe forţe intelectuale care au dus mai departe lupta de ridicare prin cultură a românilor din Imperiul Austriac.

Ciprian, în timpul studiilor liceale, a  stat la diverse gazde: în strada Cutului, în strada Prundului, nr. 1, pe Calea Unirii, nr. 9, în Valea Mirăuţilor, în strada Ştefan Vodă, la verişoara mamei sale, Paula Berger şi în alte locuri.

Întâi a locuit singur, la mătuşa Olimpia şi la unchiul Josef Mally, apoi împreună cu Ştefan şi mai târziu cu Mărioara. Fiind strâmtorat materialiceşte, părintele Iraclie îşi adăpostea copiii în casele unor oameni ce nu pretindeau mulţi bani, dar nici nu ofereau condiţii optime de viaţă.

Copiii lui Iraclie locuiau în camere cu pereţi şubrezi, încălzite cu sobe de fontă, din care cauză, pe gerurile Bobotezei, se făcea repede frig. În permanenţă, Ciprian avea grijă ca în timpul nopţilor lungi de iarnă, să-şi   acopere cît mai binele fratele şi, mai ales pe Mărioara, pentru a nu răci.

Hrana era şi ea pe sponci. Din supă de cartofi şi găluşte cu povidlă, gazdele nu-i mai scoteau. În mai tot timpul şcolarizării copiii Emiliei şi ai lui Iraclie au resimţit lipsurile materiale de tot felul, deşi, la un moment dat, Ştefan şi Ciprian au primit, prin intermediul Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina, câte o bursă din partea Fundaţiei Agnes Popovicene şi a Fundaţiei  Emanuel, conte de Logothi.

În afara orelor de clasă, uneori, în timpul liber, Ciprian organiza câte o orchestră şi diverse formaţii corale sau instrumentale cu ajutorul colegilor săi. Repetiţiile le făceau pe la gazdele lor sau la gimnaziu, iar spectacolele le susțineau în şcoală şi în afara ei.

Adeseori, mergeau, împreună cu alţi colegi, “la serenade pe sub cele ferestre”. Nedespărţit de ei era şi “vestitul moş Grigore Vindireu”²¹.

Concomitent cu repetiţiile colective, Ciprian continua să se pregătească şi singur. Era în acest timp elev şi profesor, se instruia pe sine şi învăţa pe alţii, se desăvârşea, desăvârşind.

Calităţile sale organizatorice prevesteau pe viitorul profesor de muzică de la Gimnaziul român din Braşov. Un fost elev, din etapa suceveană, mărturisea că înclinaţiile pedagogice, răbdarea şi blândeţea îl caracterizau.

“Niciodată, în cursul învăţăturii mele de ani de zile, n-am încasat din parte lui Porumbescu un cuvânt aspru”²².

Grigore Vindireu i-a, fost în acelaşi timp, profesor şi elev. Ciprian învăţa de la el unele cântece populare şi-l învăţa altele. Bătrânul rapsod, un adevărat Barbu Lăutarul al Bucovinei, “asculta cum Porumbescu zicea la cântece populare şi diverse compoziţii, chiar le cânta după dânsul şi le învăţa în chipul acesta”²³.

Încă din fragedă pruncie, cântecul popular, zis din gură sau cântat la vioară de lăutarii profesionişti, l-a atras irezistibil pe Ciprian, iar Vindireu a răspuns la această sete de cunoaştere. De la el, liceanul sucevean a învăţat multe melodii folclorice, lăutăreşti şi adesea viorile lor răsunau împreună.

Certificatul de maturitate a lui Ciprian Porumbescu

După moartea lui Nosievici, răpus de tuberculoză,Ciprian şi-a continuat studiile gimnaziale însă, la sfârşitul anului a fost declarat repetent. Cauza repetării o găsim în catalogul clasei a VII-a, din anul şcolar 1869-1870. Mulți şcolari au regretat dispariţia timpurie a lui  Nosievici. Elevul Simion Fl, Marian şi-a concretizat compasiunea prin elegia La mormântul lui Ştefan Nosievici ²⁴.

Fiind decepţionat de dispariţia iubitului său profesor, chinuit de “o boală de gât”²⁵ şi preocupat de diverse activităţi extraşcolare, Ciprian a lăsat învăţătura pe ultimul plan.

Lecţiile le pregătea din când în când, la şcoală mergea din ce în ce mai rar sau întârzia la ore, încât, la sfârşitul semestrului I a fost sancţionat cu insuficient la elină, istorie şi geografie.

Pe semestrul al II-lea situaţia s-a îmrăutăţit şi mai tare, ca urmare a fost amânat, cu încheierea anului şcolar, în toamnă. Cauza amânării o aflăm din următoarea consemnare făcută în catalog:

“Begab sich am 30 Juni zur Herstellung seiner angegriffenen Gesundheit nach Hause”²⁶.

La sfârşitul lui septembrie 1870, după ce a fost verificat la matematică, filozofie, ştiinţele naturii şi a primit insuficient, a plecat la Stupca.

La restul obiectelor nu s-a mai prezentat, fapt pentru care a fost declarat repetent.

În anul şcolar 1869-1970 au apărut, probabil, primele semne ale bolii ce-i va curma de timpuriu firul vieţii. Majoritatea biografiilor lui Ciprian Porumbescu semnalează însă prezenţa primelor simptome provocate de bacilul Koch în timpul detenţiei, din perioada studiilor cernăuţene.

. Oscilaţiile la învăţătură, cât şi apariţia numeroaselor absenţe în catalog, motivate sau nu, se datoresc, mai ales, preocupărilor muzicale, cetăţeneşti şi de altă natură.

Calităţile sale intelectuale le-a dovedit în anul următor, când a fost calificat printre primii cinci elevi din clasă. Matematica o putea pătrunde şi, la un anume moment, se gândea să urmeze o facultate tehnică, iar din cele patru limbi străine ce le-a învăţat la liceu [latina, greaca, italiana şi germana], stăpânea mai bine germana. Italiana a figurat ca obiect de studiu la alegere şi Ciprian a studiat-o numai în primul semestru al clasei a VI-a, fiind apreciat cu calificativul mulţumitor, dar nu a reuşit să o înveţe decât mai târziu, la Nervi.

De aceasta ne dăm seama dintr-o scrisoare expediată din Veneţia la Stupca,  în care, povestind despre călătoria sa în compania unor italieni, mărturisea că “nu puteam vorbi nimic cu ei”²⁷.

În primăvara lui 1872, după absolvirea clasei a VIII-a, Ciprian se afla în faţa primei sesiuni a examenului de maturitate²⁸, probă pe care a ratat-o, obţinând note sub limită la matematică, istorie şi geografie, după cum se poate constata din Maturitas-Prufungs-Zeugnis, nr. 2²⁹.

După opt luni, în martie 1873, Ciprian trece cu succes examenul de bacalaureat, după cum se poate constata din facsimilele alăturate.

Pentru a îmbunătăţi situaţia materială a fiilor săi, părintele Iraclie recurge, din nou, la ajutorul financiar oferit cândva de Societatea pentru cultura şi literatura română din Bucovina³⁰.

În cei aproape zece ani de şedere la studii în fosta Cetate de Scaun a Moldovei, Ciprian Porumbescu a reuşit să-şi contureze principalele trăsături de caracter precum şi direcţa dominantă a idealurilor sale artistice şi cetăţeneşti

Aici, a continuat să exerseze şi să facă progrese la vioară, a învăţat cum trebuie organizat şi dirijat o formaţie instrumental-vocală şi tot la Suceava au apărut primele încercări componistice.

Romantismul avântat al tinereții, climatul cultural şi, mai ales, revelaţiile determinate de participarea sa la serbarea de la mănăstirea Putna, alături de Eminescu, Slavici, Kogălniceanu şi multe alte personalităţi ale românilor de pretutindeni, au sădit în sufletul sensibil şi receptiv al lui Ciprian Porumbescu dragostea de pământul pe care au trăit moşii şi strămoşii lui.

Paul Leu, Kenmore, Washington, USA

N O T E

1. Vezi: Paul Leu, Un edificiu liceal centenar, în Crai nou, anul VI, nr. 1452, din 1 septembrie 1995, p. 3.
2. Vezi: Paul Leu, S. Fl. Marian, elev la gimnaziul din Suceava, în Suceava, anuarul Muzeului judeţean, XI-XII, 1984-1985, Suceava, p. 79-94.
3. Alecu Hurmuzaki, Carele e caracterul şi tendinţa învăţământului public de la noi, în Foaia Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina, anul IV, nr. 3, 1868.
4. Ibidem.
5. Kataloge, I-VI, 15 octombrie 1863, Arhivele statului – Suceava, nr. 9, p. 21.
6. Ibidem, 1 octombrie 1864, p. 17.
7. Ibidem, I-VIII, 1865, inv. nr. 13, p.14.
8. Kataloge, Arhiva Liceului Ştefan cel Mare, Suceava, fără nr. de inv., p. 8.
9. Ibidem, 1867, p. 7.
10. Ibidem, 1868, p. 4
11. Ibidem, 1869, p.4 [are situaţia şcolară încheiată numai  pe  semestrul al II-lea] şi Kataloge, 1-VIII, 1870, ibidem, p. 6.
12. Ibidem, 1871, p.5.
13. Maturitäts Zeugnis, 1866-1873, p. 3 şi Maturitäts Zeugnis, nr.1, în Arhiva Liceului Ştefan cel Mare, Suceava, fără nr. de inv.
14. Josef Fischof, Der einzig überliebende Schüler Ciprian Porumbescu’s erzählt in Czernowitzer Morgenblatt, nr. 4555, din 29 octombrie 1933.
15. În româneşte: “pe baza procesului verbal al Consiliului profesoral, din 3 noiembrie 1866, întocmit în urma gravei jigniri a respectului datorat catihetului Beldean”.

16.Kataloge I-IV, 15 octombrie 1863, Arhivele statului – Suceava, inv. nr. 9, coperta interioară.

17. Vezi monografia: Paul Leu, Colegiul Național Ștefan cel Mare Suceava, monografie, etapa austriacă, volumul 1,Universalia, Colegiul Național Ștefan cel Mare, Editura Euroland, Suceava 2000.578 p.
18. Paul Leu, Documente despre Ciprian Porumbescu, în Cronica, anul VI, nr. 3(258}, din 16 ianuarie 1971, p. 4.
19. Rudolf Gassauer, Suceava muzicală de altădată, Suceava, p. 13.
20. Ştefan Nosievici, Tătarul [Cântec vechi de Vasile Alecsandri], în Foaia Societăţii pentru cultură şi literatură română din Bucovina, nr. 1-2, anul IV, p. 239.
21. Al. Lupu, Un portret inedit al lui C. Porumbescu, în Junimea română, 1924, p. 486.
22. Josef Fischof, art. cit.
23. Ibidem.
24. S. Fl. Marian, Poesii, 1866-1870, manuscris inedit, Biblioteca Academiei Române, Bucureşti, inv. nr. 4079, p. 69.
25. N. Petra-Petrescu, Ciprian Porumbescu, un compozitor român, în Calendarul Amicul poporului, anul XXIV, 1884, Sibiu, p. 59.
26. În româneşte: “A fost transportat acasă pentru refacerea sănătăţii  atăcate”. Cf.: Paul Leu, Ciprian Porumbescu, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1978, Editura Muzicală, p. 39.  Kataloge I-VIII, 1870, cl. a VII-   a, Arhiva Liceului Ştefan cel Mare, Suceava, p. 4.
27. Ciprian Porumbescu, scrisoare inedită din 19 septembrie 1882, Colecţia Muzeului judeţean Suceava, inv. nr. 2628.
28. Vezi facsimilele: Paul Leu, Ciprian Porumbescu în faţa primului examen de maturitate, în Ciprian Porumbescu – documente şi mărturii, Suceava, 1871, p. 65-79.
29. Ibidem, Diploma de maturitate a lui Ciprian Porumbescu, p. 65-79.
30. Iraclie Porumbescu către Comitetul Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina, manuscris inedit, Donaţia “Ion Negură”, Muzeul judeţean Suceava, inv. nr. 4197

În toamna lui 1873, Iraclie Porumbescu îşi conducea copiii la studii în capitala ducatului Bucovinei, Cernăuţi. Pe Mărioara a instalat-o la pensionul Bohmann, pe care-l va frecventa trei ani, iar pe Ciprian l-a înscris la  Institutul Teologic.

În noile condiţii, sub imboldul experienţei de la Putna, tânărul stupcan se va forma şi afirma ca lider de frunte al studenţilor şi îşi va dezvolta calităţile de animator şi organizator al vieţii culturale româneşti. Aici va studia timp de cinci ani şi-şi va dezvolta  înclinaţiile native, dând la iveală primele compoziţii laice şi religioase.

Ciprian Porumbescu în timpul studiilor teologice

Mai întâi, Ciprian a frecventat Institutului Teologic, pe care-l absolvise, cu 23 de ani înainte[1] şi tatăl său. Apoi, odată cu înfiinţarea K. K. Universität, institutul se va transforma în Facultatea de Teologie Greco-Orientală, funcţionând alături de Facultatea de Drept şi Facultatea de Filozofie.

Next user photo                Previous user photo După patru ani, la 26 iulie 1877, Ciprian va obţine  un Absolutarium [Diploma de absolvire a Facultăţii de Teologie] semnat de rectorul Universităţii germane, Ferdinand Ziglauer von Blumenfeld şi de decanul facultăţii, Isidor Onci

După o întrerupere impusă de un proces politic, nevoind să devină preot, Ciprian Porumbescu s-a înscris, în octombrie 1878, ca student la Facultatea de Filozofie de pe lângă Universitatea cernăuţeană.

Universitatea din Cernăuți

În cei cinci ani, cât a studiat în capitala ducatului Bucovinei, în viaţa tânărului de la Stupca s-au petrecut multiple mutaţii, facilitate de influenţa benefică a participării sale la defăşurarea serbării de la Putna, s-au derulat numeroase evenimente şi experienţe ce-i vor marca sănătatea, existenţa antumă şi cea postumă.

*

Pentru fiii oamenilor cu venituri modeste, în acea vreme, singura cale de a se ridica prin cultură era teologia. La Institutul Teologic, mai mult ca la oricare altă formă de învăţământ accesibilă categoriei sociale din care provenea, se preda şi disciplina preferată, muzica.

Corul teologilor condus de Ciprian Porumbescu

Aici, a continuat să-şi cultive şi să-şi dezvolte o parte din aptitudinele sale native. Prin studierea muzicii bisericeşti şi datorită profesorului Isidor Vorobchevici, atenţia i-a fost îndreptată spre aspectul polifonic ce se opunea exagerărilor stilului homofon al muzici bisericeşti bizantine, iar manualul de armonie muzicală al acestuia, Scurtă propunere a legilor şi disciplinelor teoretice ale armoniei muzicale, tipărit sub egida Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, i-a fost cartea de căpătâi.

Înainte ca primul manual românesc de armonie, a lui Vorobchevici, să fie tipărit, editorul l-a trimis la Conservatorul de muzică din Bucureşti, cu rugămintea de a-i analiza şi aprecia conţinutul ştiinţific şi calităţile didactico-metodice.

Compozitorul, violonistul, dirijorul şi pedagogul Alexandru Flechtenmacher, fondatorul şi directorul Conservatorului, consultându-se cu profesorul de compoziţie  Eduard Wachmann, de comun acord, la 2 septembrie 1867, a expediat, societăţii bucovinene, următoarele aprecieri:

”Autorul acestui mic uvragiu merită toată lauda şi încurajarea ca primul încercătoriu de a elabora, în limba română, un Manual de armonie, care, în modesta sa tendinţă, se poate recomanda ca instructiv spre a prepara pe junii începători în studiul armoniei muzicale.

Acestea sunt părerile noastre în privinţa opului în chestiune, pe care, cu ocazia de faţă, am onoarea a vi-l retrimite”[2].

Ciprian a acordat un interes sporit şi altor discipline de învăţământ. Cu satisfacţia celui care şi-a făcut pe deplin datoria, studentul stupcan comunica părinţilor săi:

“Ieri am avut examenul la pedagogie.

– A, iar Eminent! Şi astfel am fi gata cu examenele de iarnă! Cele din semestru al doilea sper că vor ieşi şi ele bine!”[3].

În adevăr, sârguinţa la învăţătura a lui Ciprian e confirmată şi de documentele şcolare oficiale. Cercetând diploma de absolvire a Facultăţii de Teologie constatăm că din cele şaisprezece examene pe care le-a promovat, în primii doi ani de studii, la treisprezece a obţinut calificativul Vorzugsklasse [Eminent].

Corul seminarului, al cărui dirijor era, a fost un alt mijloc de experimentare, verificare şi afirmare a calităţilor sale componistice şi didactice, cum a fost cazul compoziţiei Sosirea primăverii, pe versuri de Ion Al. Lapedatu, compusă în seara zilei de 1 mai şi interpretată, cu mare succes, a doua zi, dimineaţa, de coriştii seminarului teologic.

Aria limitată a instruirii muzicale impusă de profilul instituţiei de învăţământ ce o frecventa nu-i satisfăcea nici măcar necesităţile minime cerute de talentul şi neastâmpărul său  creator şi, ca atare, a fost determinat să se informeze şi din alte surse externe sau din lucrări  muzicale străine scopului urmărit de programa şcolară a institutului ce-l frecventa.

Încă din semestrul I, al celui de al doilea an de studii, Ciprian dorea să cunoască activitatea componistică şi opiniile teoretice ale strălucitului reprezentant al romantismului francez, Hector Berlioz şi mai ales, Tratatul de orchestraţie, din 1844, de o excepţională importanţă pentru cunoaşterea istoriei simfonismului.

După mai multe căutări, Ciprian a descoperit cartea la Vorobchevici, într-o traducere germană intitulată Instrumentationslehrer. Împrumutând-o, a luat-o la Stupca spre a o studia pe timpul vacanţei, după cum rezultă dintr-o scrisoare a lui Isidor Vorobchevici către Iraclie Porumbescu.

Într-o epistolă din 31 ianuarie 1875, redactată în limba germană, Ciprian, în urma observaţiilor paterne cu privire la comportarea sa extraşcolară, îi asigura pe cei de la Stupca că nu va mai pierde nopţile colindând restaurantele în compania unor boemi, ci, va pune pe primul plan cultivarea talentului său. Cercetând manuscrisul misivei, aflăm că tânârul de douăzeci şi unu de ani situa, la loc de frunte, cultivarea aptitudinilor sale native, pentru a se îndepărta de tentaţiile ieftine şi dăunătoare, ce duceau la risipa sănătăţii, a resurselor financiare modeste şi a timpului, atât de preţios etapei formative a tinerilor.

“De când cânt la pian, orice necesitate de distracţii mi se pare inutilă. Mă duc zilnic la doamna Prockopowitz şi îmi găsesc ceva bun de distracţie dacă exersez ore întregi. De unde înainte, cel puţin din când în când, aveam tutunul meu, găsesc acum că e un lux ca să mi-l cumpăr. Înainte, am băut din când în când câte o bere, acum găsesc că apa e mai bună ca orice.

Să numesc asta o restricţie naturală, sau este ca urmare a unui motiv intern mie? Asta nu ştiu, sunt conştient însă numai că mă simt foarte bine şi mulţumit!

La 6 februarie sunt invitat la hram, la Marginea, unde însă nu mă voi duce!”[4].

Studentul Ciprian Porumbescu obţinuse, de la conducerea seminarului, permisiunea de a-şi relua studiile la pian, câte două ore pe săptămână, de a se perfecţiona la vioară şi la violoncel, în afara învăţământului muzical organizat, iar la cursurile profesorului Isidor Voropchevici primea lecţii de compoziţie, armonie şi teorie muzicală.

Că toate acestea nu-l satisfăceau pe studentul de la Stupca, că gândurile lui zburau către Konservatorium für Musik und darstellende Kunst din Viena, o indică şi scrisoarea din 10 februarie 1874, adresată lui George Bariţiu, la Braşov.

Destăinuindu-i-se acelui “tată al tuturor românilor”[5], cum îl numea în epistola mai sus pomenită, Ciprian îi solicită sprijin material şi moral:

“Apăsându-mă un dor nespus – pe care din cauza mizeriei ce mă apasă – nu-l pot îndeplini şi anume, dorul de a mă perfecţiona în arta frumoasă a muzicii instrumentale, spre care am o aplicare aşa de mare încât din fragedă-mi pruncie şi [până] în prezent am dus-o la un punct care-mi insuflă curaj, de a nu fi cu supărare, având un talent faţă de dânsa.

Sigur fiind despre patronarea ce o aveţi, domnia voastră, faţă cu toate ştiinţele şi, cred că şi cu artele frumoase ale muzicii [îndrăznesc] a-mi lua libertatea de a vă ruga  ca să-mi daţi un consiliu părintesc, prin care mod eu aş putea proveda (obţine) o subvenţie spre a putea continua dezvoltarea artei acesteia…”[6]

După vreo opt luni de aşteptare, Ciprian se adresează Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina, ce avea o bursă pentru un tânăr ce va studia ştiinţele juridice la Viena, însă nu are succes nici de astă dată.

Aflând că Fundaţia Aron Pumnul a scos la concurs două burse, tânărul din anul al II-lea de studii teologice, în calitate de “fiu al naţiunii române indigene, născut la Şipote”[7], cum singur o sublinia, se numără printre petiţionari.

La 10/22 octombrie 1874, Ciprian cere a fi ajutat pentru a “studia arta muzicii la Conservatorul din Viena”[8], deoarece se preocupă de ea cu sârguinţă, de multă vreme şi are capacitatea “înnăscută de a-şi câştiga o cunoştinţă şi rutină îndestulătoare în acest  ram al ştiinţelor estetice”[9].

La numai câteva săptămâni, studentul teolog primeşte o adresă prin care i se comunica:

“Comitetul Societăţii pentru Cultură şi  Literatură Română în Bucovina considerând împrejurările mai nefavorabile ale altor petiţionari n-a putut, cu toată bunăvoinţa, ca să-ţi acorde domniei tale unul din cele două stipendii din Fundăciunea Pumnuleană, asupra cărora se scrisese concursul”[10].

Gândul de a studia la Viena îl va urmări peste tot şi ori de câte ori se va ivi ocazia, va încerca să-l transforme în realitate. Deocamdată, neavând altă alternativă, continuă să se instruiască la Facultatea de Teologie şi cu ajutorul oferit de ambianţa culturală a Cernăuţiului, care nici nu se putea compara cu cea din capitala imperială.

Înclinaţiile melodice ale efervescentului talent de la Stupca, în cea de a doua etapă formativă, se manifestau viguros şi polivalent în ambianţa unui ducat de la periferia Imperiului Austriac, unde influenţa orientală era la ea acasă.

Dirijorul, compozitorul ocazional, violonistul, rapsodul Ciprian Porumbescu era apreciat, fără rezerve, de colegi, de profesori şi de publicul cernăuţean. Cântecele compuse şi interpretate de Ciprian rămâneau, pentru multă vreme, în memoria celor ce-l ascultau. Studentul stupcan, uneori, storcea lacrimi cu melodiile cântate la vioară.

Mitropolitul Bucovinei, Blajevici, îşi amintea că odată, cu mulţi ani în urmă, pe când trecea pe o stradă din apropierea Institutului Teologic, “auzii cântec de scripcă. O doină, dar atât de cu simţ şi pasiune cântată că, cu lacrimi o ascultai până la sfârşit şi parcă-mi părea rău că s-a terminat”[11].

În ambianţa vieţii de cămin, Ciprian era răsfăţat de colegi. Puterea talentului său interpretativ şi componistic avea un efect fascinant asupra auditoriului. La petrecerile de la Ceahor şi din alte localităţi, era sufletul junimii studioase.

Niciodată “nu venea singur, ci însoţit de mai mulţi tineri, parcă anume aleşi ca să facă muzică vocală şi instrumentală: Ciprian la vioară, C. Morariu la flaut, Isidor Ieşan cu ghitara, mama mea, Iulia, la pian.

Apoi doinele şi romanţele cântate cu voci admirabile, de: George Popescu, Iancu Cucinschi, Morariu şi Ieşan, în îmbinare cu glasurile îngereşti ale mătuşilor mele, copile tinere, te înălţau sufleteşte până la slavă”[12].

Ciprian era ca matca într-un stup. Pe colegi îi atrăgea prin atmosfera de voie bună pe care ştia, ca nimeni altul, să o creeze, prin blândeţe, prin compoziţiile sale, şi, mai ales, prin cântecele culese şi învăţate de la lăutarii din Supca şi de aiurea. Porumbescu ştia să cânte doine la vioară ca nimeni altul, calitate interpretativă care a impresionat până şi pe Giusepe Verdi.

Cupletele sale umoristico-satirice: Că-i domn cu guler şi frac, cu castor şi papuci de lac, Bate fierul pân-ce-i cald şi Cisla, vizau defectele general umane, ca lăcomia, îngânfarea, aroganţa zgomotoasă, necinstea, inegalitatea socială şi naţională etc.,  stârneau hazul, voia bună şi admiraţia tuturor. Prin ele, Ciprian prefaţează cupletele muzical-satirice ale  lui Constantin Tănase.

Ciprian era o fire sensibilă. Deşi avea un fizic plăpând, firav, (după cum constatase comisia medicală de recrutare, din 1874), era plin de vitalitate molipsitoare. Voia bună, optimismul, încrederea în viaţă şi oameni iradiau în jurul său.

Avea însă şi momente când melodiile compuse de el sau de alţii îl emoţionau profund şi atunci le cânta în singurătate, plângând.

Era o fire prietenoasă, comunicativă, blândă, altruistă, de o bunătate dusă până la sacrificiu. Nu se supăra pe colegi, nu ţinea ranchiuna, nici măcar atunci când se purtau necuviincios cu el, când nu-i ascultau sfaturile,când îi luau, hoţeşte, compoziţiile recent create. Atunci el îi mustra părinteşte:

– Apoi vezi, măi, vezi cum eşti tu!?

Odată, un coleg “se smintise cu firea şi pătimea, sărmanul, de mai multe zile, trebuind chiar să fie păzit. Într-o zi, Ciprian îşi luă vioara, se duse la uşa bolnavului şi începu a cânta o doină, întâi foarte lin, apoi mai tare. Bolnavul ascultă, din odaia lui, câteva clipe în tăcere, iar mai pe urmă strigă:

• Ciprian!

Alergă la uşă, o deschise cu putere şi-l cuprinse înduioşat cu mâinile de grumaz”[13].

La câteva zile după fericitul incident, bolnavul se întoarse sănătos printre colegii săi.

Calităţile componistice ale teologului Porumbescu s-au manifestat pe mai multe coordonate, încă din primii doi ani de studii cernăuţene. O anume orientare i-a fost impusă de cerinţele specifice institutului ce-l frecventa, dar şi de evoluţia muzicii bisericeşti din Europa vremii sale.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, repertoriul muzical al Bisericii Ortodoxe era destul de dificitar şi învechit. Ciprian, cântând aproape zilnic în capela seminarului şi în marea catedrală mitropolitană din Cernăuţi, a constatat slăbiciunile armonice ale melodiilor religioase cântate de psalţi şi de corul seminariştilor.

“Pentru aceştia, scria Ciprian,  n-au existat un Dufay, Okeghem, Josquin, Orlando di Lasso, Finck, Stölzer, Palestrina şi cum se mai cheamă toţi nobilii  şi înobilatorii măeştri ai artei muzicale.

În zadar au vieţuit şi muncit un Handel, Bach, Gluck, Haydn, Mozart, Beethoven pentru catedrala noastră. Aici muzica a încremenit în stadiul unei simple practici care veghează mecanic, şi, cu toate sirenele şi harpele cele dulci ca mierea, nu vrea să prospere […].

Pe când în occident, prin orgă şi magistralele compoziţii ale unor celebri muzicieni, o întreagă lume de sunete şi de efecte sonore vibrează în sfintele bolţi şi ideea muzicală se înalţă în văzduh, în catedrala noastră, de cele mai multe ori, se articulează, de către nişte aproape complet ignoranţi într-ale muzicii, o behăială şi văicăreală, ca şi când toţi s-ar fi conjurat a-l izgoni, consecvent, cu strigătele lor, pe fiecare vizitator al bisericii […].

E oare nevoie ca [în] biserica noastră să domine acel muced colorit de vechime a unei întimorate, morbide scrupulozităţi de anacronică ciudăţenie, pentru ca să ofilească orice floare din senin, calda lumină a zilei, nimicind-o într-o singură noapte?

E oare natural, cel care apriori convinge orice minte trează, atât de deavolicesc, încât, chiar şi în muzica bisericească, în această suverană artă divină, a fi urgisit, repudiat? Se întreba indignat studentul Ciprian Porumbescu, în 1878.

O! Nu, desigur, nu! Căci atunci Rafael şi Canova, Mozart şi Haydn ar trebui să se pârjolească în focul Gheenei până la capătul lumii, fiindcă, urmărind genialele lor intuiri au ascultat, în creaţiile lor, natura, au creat opere fireşti!”[14].

Nemulţumit de calitatea muzicii folosite la oficierea slujbei divine, în catedrala mitropolitană din Cermăuţi şi având în  vedere realizările unor compozitori iluştri ai muzicii europene, studentul teolog s-a decis să creieze, pentru uzul creştinilor de rit ortodox, o muzică liturgică firească, înălţătoare, care să atragă auditoriul şi prin armonii memorabile.

Aşa că nu e de mirare când constatăm că potenţialul său creator a fost canalizat, mai întâi, spre compoziţiile religioase. Dorind să scoată din impas muzica bisericească ce se practica în vremea sa, studentul teolog Porumbescu s-a apucat să creieze noi compoziţii liturgice. El a imaginat şi dirijat numeroase: antifoane, axioane, heruvice şi chiar liturghii întregi (Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur,  tradiţională, datată 1 ianuarie 1875, Liturghia Sf. Ioan în C dur, datată 30 noiembrie 1875, Liturghia Sf. Ioan în A dur, Liturghia Sf. Vasile şi Liturghia Sf. Grigore).

Majoritatea compoziţiilor religioase au rămas în manuscris şi s-au transmis prin mumeroase copii, după cum o dovedeşte şi Fondul Ioan Vicoveanu, aflat în posesia Muzeului  judeţean Suceava şi mai puţin pe calea tiparului[15].

            Referindu-se la succesul compoziţiilor rituale, un contemporan remarca:

“Îmi vor rămâne pururea neuitate, mai ales, melodiile lui Ciprian din Liturghia Sf. Grigore, Acum puterile îngereşti, Cu credinţă gustaţi şi Heruvicele din săptămâna patimilor: Cinei tale cea de taină, Să tacă tot trupul.

            Parcă şi acum aud melodiile acestea plutind prin bolţile catedralei din Cernăuţi ca nişte imnuri tainice, [cântate] de îngeri”[16].

Compoziţiile religioase ale lui Ciprian Porumbescu s-au răspândit, mai ales sub forma manuscriselor, la românii ortodocşi de pretutindeni, nu numai la sfârşitul secolului al XIX-lea, ci şi în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Spre exemplu, prin 1941-1943, la liturghiile ce se oficiau la Biserica Sf. Ioan, zidită de Ştefan cel Mare la Vaslui, corul elevilor Liceului Mihail Kogălniceanu folosea, cu mult succes, piese liturgice compuse de artistul de la Stupca.

O a doua coordonată componistică, ce s-a născut în primii ani ai studenţiei cernăuţene, a izvorât din convingerile idealurilor manifestate la serbarea de la Putna şi din incandescenţa trăirilor sale intime.

Multe din compoziţiile laice sunt ecouri ale evenimentelor sociopolitice ale momentelor istorice pe care le-a trăit la înaltă tensiune şi l-au combustionat incandescent până la martiraj. Fiul militantului revoluţionar paşoptist, Iraclie Porumbescu, educat în spiritul idealurilor de unitate naţională, reanimat de generaţiile de intelectuali ce s-au întâlnit la Putna, în 1871, a dat glas acestor aspiraţii prin intermediul artei şi a talentului său de compozitor, de poet ocazional în română şi germană, de militant social.

Ca orice tânăr visător şi cinstit al epocii sale, Ciprian a simţit lipsa unui repertoriu muzical cerut de gustul, aspiraţiile şi interesele colective ale românilor aflaţi sub vremelnică ocupaţie străină şi a purces, la început, cu tot entuziasmul la acoperirea acestei lacune.

Într-o noapte, din anul 1874, pe când ceilalţi colegi ai săi dormeau, Ciprian la vioară şi un alt coleg la flaut, au cântat, la uşa dormitorului acestora, romanţa Dorinţa, ce va intra în sumarul primului său opus tipărit. Efectul produs a fost fascinant.

“Trezindu-se din somn, povestea unul dintre studenţii anului I, la melodia acelei dulci cântări, parcă nu ştiam pe ce lume mă aflam şi multe zile după aceea m-am simţit ca fermecat”[17].

Elegia lirică amintită mai sus a constituit debutul editorial a studentului Ciprian Porumbescu, marcat de O dorinţă, cuvinte de M. Cugler, apărută la Cernăuţi, în editura proprie, W. Benicke sc. Leipzig, fără an.Preţul 1 franc.

Primul opus a lui Ciprian Porumbescu a fost tipărit la sfârşitul anului 1874, după cum  se poate deduce din următoarea scrisoare de mulţumire a Matildei Cugler, expediată la 14 ianuarie 1875:

“Onorate Domn,

Am lipsit din Iaşi în vremea când mi-aţi trimis frumoasa dumneavoastră compoziţie. Deşi târziu, îndeplinesc cu atât mai multă plăcere îndatorirea de a vă mulţumi pentru trimiterea cântecului.

Compoziţia dumneavoastră este, după părerea mea, plină de gust şi scrisă cu un adînc simţ muzical, iar plăcerea care mi-a făcut-o egzecuţiunea acestei piese nu se poate descrie în cuvinte”[18].

Un alt manuscris, fără titlu, pentru pian şi voce, ce pare a fi o romanţă în fa major, este datat: 14 ianuarie 1875, iar la sfârşitul lui e notat un dans popular.

În 1875, Ciprian mai crează o glumă muzicală intitulată  Vecina, pe versuri de Alecu Russo, o polcă pentru pian, Café Schwestwen, iar pentru cel de al doilea opus al său, O horă naţională.

Altădată, tot pe când era în anul al II-lea şi stătea internat în spitalul institutului, Ciprian a compus un marş vesel şi valsul Răsunete carpatine, pentru a le trimite, ca omagiu, de ziua tatălui său.

Împlinirea unui sfert de veac de la înfiinţarea Societăţii de Tir i-a prilejuit sudentului Ciprian Porumbescu să scrie un Marş festiv, ce nu s-a păstrat şi pentru care a fost felicitat, cu multă căldură, de preşedintele asociaţiei. Tot în această perioadă a mai compus valsul Un vis de fericire şi încă altele.

Pe când Ciprian absolvise cel de al II-lea an de studii teologice, se decretează înfiinţarea K. K. Universität din Cernăuţi, cu facultăţile de: teologie, drept şi filozofie, iar la 5 octombrie 1875 şi-a deschis cursurile. Majoritatea populaţiei şcolare a universităţii germane era alcătuită din studenţii veniţi de la Institutul Teologic.

Conform tradiţiei universităţilor nemţeşti, s-au organizat şi la Cernăuţi asociaţii pe naţionalităţi. Din iniţiativa lui T. V. Ştefanelli, la 10/22 decembrie 1875, tineretul studios de etnie română a dat viaţă Societăţii literar-culturale Arboroasa.

La ceremonialul inaugural corul a făcut să răsune următorul imn al asociaţiei nou creată, muzica de Ciprian Porumbescu, versurile de T. V. Şteinfanelli:

“Imn festiv

I

În Ţara-veche-a-Fagilor

În sfântul ei pământ

Ce are în sine oasele

Lui Ştefan, Domn cel sfânt,

Un falnic glas ne zguduie

Din somnul nostru greu:

– Uniţi să fim în cuget,

Uniţi în Dumnezeu!

II

– Uniţi! Răsună codrii vechi,

Dumbrăvi, câmpii şi văi,

– Uniţi! Repetă maica.-ncet

La copilaşii săi.

Şi Prutul vechi, el spumegă

În sfânt limbajul său:

– Uniţi să fiţi în cuget,

Uniţi în Dumnezeu!

III

În Putna, vechea matroană

De glorii din srăbuni

Tresar chiar temeliile!

Ea face azi minuni.

Căci Ştefan strigă din mormânt

Azi, la poporul său:

– Lucraţi uniţi în cuget,

Uniţi în Dumnezeu!

IV

Cu toţii, deci, să ne unim

Căci timpul este greu,

Pe Arboroasa s-o scutim

De duşmani şi de rău;

Pe flamura-i să fâlfâie

Deviza-n capul său:

– Uniţi să fim în cuget,

Uniţi în Dumnezeu!

V

Iar tu, o, geniu falnic!

Înalte Creator,

Să oţeleşti puterile,

Să dai la lucru spor!

Româna viţă, falnică

Fie-n pământul său,

Şi noi, uniţi în cuget,

Uniţi în Dumnezeu!”[19].

Stema Cernăuțului arborosean

            Numele de Arboroasa a fost ales pentru a se deosebi de slavul Bucovina sau de nemţescul Buchenland, deoarece pe cel de Dacia şi-l însuşise asociaţia tinerilor germani care studiau la universitatea cernăuţeană.

Societatea academică Arboroasa urmărea, după cum rezultă din statut, “să perfecţioneze pe membrii săi pe teren literar şi naţional, să dezvolte spiritul social şi, la urmă, să sprijine membrii sărmani.

În acest scop, se vor aranja conferinţe, şezători literare, petreceri şi excursii, se va susţine un cabinet de lectură şi se va crea o bibliotecă. La ocazii festive, membrii societăţii vor purta o panglică albastră-galbenă-roşie şi în cap chipiu roşu”[20].

Asociaţia era condusă, între două sesiuni, de un comitet format din cinci membri: un preşedinte, un vicepreşedinte, un secretar, un controlor şi un casier.

Societatea Arboroasa, formată cu precădere din teologi, a avut un puternic ecou în conştiinţa mai multor generaţii, deşi a funcţionat legal numai doi ani (10/22 decembrie 1875 – 11 noiembrie 1877), cu un număr de membri relativ redus (44 studenţi, dintre care 34 teologi, 7 de la litere şi 3 de la drept] în primul an şi 51 în cel de al doilea.

                         Paul Leu,

Kenmore, Washington, USA

[1] Paul Leu, Iraclie Porumbescu, monografie, Colecţia Patrimonium, Editura Euroland, Suceava, 2000, p.86-142.

[2] A. Flechtenmacher, scrisoare către  preşedintele Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina, Bucureşti,  2 septembrie 1867, apud: Ioan V. Cocuz, Documente inedite privind legăturile culturale şi politice dintre românii din Bucovina şi România, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Suceava, anuarul Muzeului judeţean, vol. X, 1983, p. 758.

[3] Ciprian Porumbescu către Iraclie Porumbescu, scrisoare inedită în limba germană, Muzeul judeţean Suceava, inv. nr. 2606.

[4] Ibidem.

[5] Ion N. Nedelea, Ciprian Porumbescu şi George Bariţiu, în Magazin istoric,anul VII, nr. 12(81), decembrie 1973, p. 93.

[6] Apud: Nina Cionca, Ciprian Porumbescu, Editura Muzicală, Bucureşti, 1974, p. 22.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Iraclie Porumbescu, scrisoare din 4 iulie 1894, către un necunoscut, în Muzeul judeţean Suceava, inv. nr. 2876, p. 2.

[12] Alecu Berariu, Ciprian Porumbescu. Dulci amintiri, în Glasul Bucovinei, anul XIV, nr. 3, din 1 martie 1931, p. 145.

[13] Constantin Morariu, Ciprian Porumbescu. După 25 de ani de la moartea lui, Suceava, 1908, p. 11.

[14] Leca Morariu, vol. cit., p. 216-217.

[15] Compoziţii religioase tipărite: Cristos a înviat, în Fascicola XVII, Editura Societăţii Ciprian Porumbescu, Suceava, Cernăuţi, 1940; Condacul Maicii Domnului, în Făt-Frumos, nr. 3, 1933 şi Cuvini-se cu adevărat şi  Lăudaţi pre Domnul, în Patru coruri bărbăteşti, colecţie îngrijită de Grigore Onciul, Editura familiei, Cluj, 1935.

[16] Constantin Morariu, lucrarea citată, p. 79.

[17] Ibidem, p. 8.

[18] Matilda Cugler, scrisoare către Ciprian Porumbescu, Iaşi, 14 ianuarie 1875, în Glasul Bucovinei, anul XIV, nr. 3, din 5 noiembrie 1931, p. 642.

[19] Imn festiv, muzica de Ciprian Porumbescu, versurile de T. V. Ştefanelli, în Fascicola III, Editura Societăţii Ciprian Porumbescu, Suceava.

[20] Teodor Bălan, Procesul Arboroasei, Cernăuţi, p. 33.

Dacă rectorul Universităţii germane din Cernăuţi a refuzat colaborarea cu organele represive, Ilie Philipowicz, conducătorul seminarului teologic, a făcut-o din plin şi cu exces de zel, după cum rezultă din relatările martorilor oculari.

Fără aprobarea forurilor clericale greco-orientale, el a introdus în incinta palatului mitropolitan procuratura şi poliţia, dând cheile de la intrarea principală şi colaborând la reuşita descinderii inopinate la sediul Arboroasei şi arestării membrilor comitetului.

După confiscarea bunurilor societăţii academice cernăuţene, la 11 noiembrie 1877, s-a emis ordinul de desfiinţare, iar la 15 noiembrie, pe la şapte şi jumătate seara, printr-o masivă desfăşurare de forţe, au fost arestaţi, în incinta seminarului, patru membri ai comitetului de conducere a Arboroasei [Constantin Morariu, Zaharia Voronca, Orest Popescul şi Eugen Siriteanu] şi, concomitent s-au făcut descinderi la sediile asociaţilor din Gherla şi Blaj.

Duminică, 18 noiembrie 1877, pe la nouă şi jumătate dimineaţa, Ciprian se afla acasă, la Stupca şi cânta la vioară privind pe fereastră spre drumul ce ducea în sat.

“Deodată aud un zgomot. Mă uit spre Ciprian, văd că i-a căzut arcuşul din mână şi, palid ca un cadavru, îmi zice:

– Vine jandarmul cu vornicul din sat! Vine, dragă Mărioară, să mă aresteze!

Eu încep să tremur toată şi să plâng cu hohote, văzând jandarmul cu baioneta lucind în zarea soarelui. Tata, sărmanul, s-a sculat de la masă, unde lua cafeau şi era aproape să cadă, dacă nu-l susţineam eu şi Ciprian.

N-a trecut nici cinci minute şi iată jandarmul în odaie, zicând:

– Im Mamen des Gesetzes, werdem sie arrestiert und müssen sofort mit mir Czernowitz! [În numele legii eşti arestat! Mă vei urma imediat la Cernăuţi!].

Ciprian, palid cu o voinţă fermă, s-a îmbrăcat, l-am ajutat căci îi tremurau mâinile. Şi după o sărutare şi îmbrăţişare cu sărmanul meu tată, bătrân şi cu mine, care nu-mi puteam stăpâni plânsul, a plecat cu o căruţă ţărănească”⁴².

Dar pentru a cunoaşte mai în detaliu cum a fost tratat, în temniţă, întreg comitetul arborosean, să lăsăm pe un martor ocular să deruleze tragicile evenimente.

“Era într-o joi seara din luna noiembrie, când m-am coborât să iau masa împreună cu seminariştii. Dar în sufragerie n-am aflat pe nici unul dintre ei.

Părăsesc degrabă sufrageria goală şi mă îndrept, numaidecât, înspre camerele seminariştilor. Ajuns în coridor şi îndreptându-mi paşii grăbiţi înspre dormitorul cel mai apropiat, un haiduc, cu puşca în spate, îmi taie calea şi cu glas răguşit, zice:

– Der Eintritt ist hir verboten! [Este interzis a intra aici!].

Eu rămân ca trăsnit. Nu puteam crede ochilor.

Prin coridorul lung, slab luminat, văd şi la alte uşi tot stafii întunecoase, cu puşca în spate şi cu ţeastă ascuţită pe ţeava puştii.

Auzeam bătăile inimii. Eram, parcă, mut şi-mi puneam numaidecât întrebarea:

– Cum de-au intrat, în puterea nopţii şi-n acest lăcaş, aceşti indivizi necunoscuţi să steie sentinelă pe la uşile dormitoarelor seminariştilor? De când această onoare?

Îmi fac drum cu mai multă putere şi intru într-o cameră străjuită, unde-l aflu pe Voronca singur-singurel.

Toţi patru erau străjuiţi fiecare separat şi comisarul Straucher  făcea percheziţie printre hainele, scriptele, cărţile şi scrisorile celor arestaţi.

Observând pericolul ce ameninţă, dau fuga la bunul Silvestru Morariu, pe atunci arhimandrit de scaun – mitropolitul Blajevici fiind bolnav – punându-l în curent cu cele întâmplate.

După ce m-a ascultat, a căzut puţin pe gânduri şi îmi zise:

– Aceasta nu se îndreaptă contra seminariştilor, ci în contra mea! Mergi de-i linişteşte şi nici unul să nu se opună!

M-am reîntors în grabă şi aflu, la intrarea în seminar, pe toţi seminariştii postaţi într-un cordon puternic, având cu toţii hotărârea fermă să nu lase, cu nici un preţ, ca fraţii lor să fie arestaţi.

Îl aflu pe comisarul Straucher care tocmai mântuise percheziţia şi voia să se îndepărteze, luând cu sine pe cei patru teologi.

Îl rog să permită seminariştilor arestaţi măcar cinci minute, timp ca să-şi ieie îmbrăcăminte civilă, zicându-i că reverenda e pentru seminar dar nu pentru arestaţi!

Straucher însă nu permise, ci mai vârtos se răsti la mine, strigându-mi:

– Ich verbiete Ihnem, mich in meiner Amtsfunktion zu stören! [Vă interzic să mă stingheriţi în exerciţiul funcţiunii!].

Observând pericolul ce-l aştepta pe Steaucher din partea seminariştilor indignaţi şi ţinând seama de porunca arhimandritului de scaun, Silvestru, aflu de bine ca să-l conduc pe Straucher şi pe cei patru seminarişti arestaţi, cu haiducii de dinapoi, prin altă ieşire.

Seminariştii au fost, apoi, urcaţi în birje şi escortaţi aşa, în haine preuţeşti, înspre Piaţa Austriei şi aruncaţi în temniţa murdară, cu cei mai mari făcători de rele […].

Vestea tristă a străbătut și întreg oraşul, lăţindu-se ca fulgerul. Toţi discutau cu aprindere numai despre arestarea arborosenilor, despre cauzele şi urmările ei.

A doua zi dimineaţă, m-am dus să-i vizitez. I-am aflat întemniţaţi la un loc cu hoţii şi omorâtorii de oameni. Mi s-a părut că pereţii celulei lui Morariu erau văpsişi cu roşu; dar văpseala era numai sângele ploşniţelor omorânte! M-au umplut lacrămile. […].

În zilele următoare eu le duceam câte ceva vin, dar fiind vizita mea prea bătătoare la ochi, mi s-a interzis ca să-i vizitez aşa des.

Philipowicz, aflând despre drumurile mele înspre temniţa din fosta Piaţă a Austriei, mă întrebă că ce caut la întemniţaţi şi că mai mult n-am să merg. Iar eu i-am răspuns cu fericirile, unde zice:

– Şi pe cei din temniţă să-i cauţi!

Consistoriul îi concedie pe seminariştii întemniţaţi şi, de la un timp, nici masa nu o mai primeau din institut, încă o lucrare a lui Philipowicz.

Dar cei patruzeci şi şase seminarişti rămaşi, rupeau fărmătura de la gură dând, pe rând, odată unul supa, altul pâinea, al treilea carnea ş. a m. d., formându-se aşa, totdeauna, câte cinci porţii, care li se duceau celor cinci colegi nenorociţi din închisoare.

Damele, din societatea înaltă românească, încă îngrijeau de cei cinci studenţi, care erau priviţi ca martiri, să nu ducă lipsă de nimic.

Dar şi paznicii din închisoare purtau şi ei grijă, chiar foarte mare, ca studenţii întemniţaţi să nu capete nici o scrisoare din afară şi toată pâinea şi toate bucatele aduse, ei le tăiau bucăţele şi le cercetau cu deamănuntul, ca doar ar afla vreo hârtiuţă scrisă şi ascunsă în mâncare!…

Deci, fiecare grijea şi se interesa de soarta celor cinci întemniţaţi!”⁴³.

Îndată ce jandarmul a sosit cu arestatul de la Stupca, conducerea penitenciarului din Cernăuţi l-au repartizat pe Ciprian într-o celulă cu doi criminali.

Deşi părintele Iraclie şi alţi prieteni au intervenit pentru a-i ameliora situaţia locativă din închisoare, iar boierul stupcan Popovici şi-a pus gaj moşia pentru a-l scoate din temniţa habsburgică, nu au reuşit.

Insistențele lor s-au soldat doar cu încuviinţarea de a-i da vioara şi o gramatică franceză.

Cu toate că Ciprian aflase că Ministerul Învăţământului de la Viena îi respinsese cererea prin care el solicita o bursă de studii la Conservatorul de Muzică din Viena, deoarece era implicat în procesul Arboroasei, nu-şi pierdu simţul umorului nici după gratii.

Într-una din vizitele făcută la penitenciar, în prezenţa preşedintelui tribunalului, Iraclie, întrebându-şi fiul despre cum o mai duce cu viaţa de întemniţat, Ciprian îi răspunde:

“- Şed în chilia mea şi cânt Gaudeamus igitur [Aşa să ne bucurăm], dar domnii iştia mi-au dat în chilie nişte oameni care nu ştiu măcar latineşte!”⁴⁴.

În intervalul celor 11 săptămâni de detenţie, militantul social a conceput şi notat, pe coperta gramaticii franceze, textul literar şi muzical al compoziţiei Suspinul prizonerului.

În timpul captivităţii, vioara i-a fost cel mai apropiat confident. Pe când executa o doină de jale, unul dintre cei doi ucigaşi, tovarăşi de celulă cu  Ciprian, “izbucneşte în bocet şi plânse amar”⁴⁵, după cum remarca unul dintre arboroseni.

La auzul exploziei emoţionale provocată de melosul viorii sale, artistul gândea:

“Doamne, dacă cu vioara mea am muiat inima unui criminal până ce a izbucnit în plâns aşa de amar, cât de fericit aş fi să pot avea cu mine soţ de chilie, măcar pentru un ceas, pe învinovăţitoriul meu, adică pe procuror!”⁴⁶.

Odată pe săptămână, pe când Ciprian era dus la tribunal pentru a fi interogat, Mărioara primea permisiunea de a discuta cu fratele ei timp de o oră.

Atunci, Ciprian îi povestea “cum vin arestaţii la uşa lui şi-l ascultă cu sfinţenie cum cântă la vioară.

Între aceştia, o femeie tânără şi frumoasă, care, zicea dânsa, şi-a omorât soţul împreună cu un fecior din sat, din Boian sau de lângă Boian.

Femeia aceasta era de-o frumuseţe rară, naltă, bine făcută, cu ochii ca mura, sprâncene încadrate, guriţa ca o fragă, cu corpul mlădios, foarte frumoasă.

Şi venind la uşă, îmi zise:

– Cuconaşule, te rog să-mi cânţi o doină. Cânţi aşa de frumos! Te ascult în fiecare zi! Chilia mea e lângă a dumitale. Îmi pun urechia la zid şi ascult cum cânţi!

Ciprian i-a satisfăcut dorinţa. Femeia plânse în hohote. S-au fost strâns toţi deţinuţii acolo. Paznicii numai cu sila i-au gonit în celulele lor.

Ciprian deprinsese un fel de telegraf la zidul femeii acesteia, care se chema Elisaveta. Şi aşa a aflat toată istoria ei.

Când Ciprian a ieşit din închisoare, Elisaveta i-a sărutat mâinile, zicând că atâta mângâiere a avut şi dânsa, iar acuma vede numai osânda şi deznădejdea.

Eu i-am trimis o pereche de ghete şi o năframă, îşi amintea Mărioara. Aud că pe opt ani au osândit-o la Lemberg”⁴⁷.

Concomitent cu arestarea lui Ciprian, părintele Iraclie a fost pus sub supraveghere, iar prefectului de Suceava i se cerea ca, în termen de opt zile, să adune, în taină, informaţii şi să raporteze “care este atitudinea, îndeosebi în relaţiile cu poporul, a preotului ortodox din Stupca”⁴⁸.

În articolul Arestări operate la Seminarul Teologic Ortodox, apărut în cotidianul vienez Neue Freie Presse, din 2 decembrie 1877, reporterul acuză ziarele din Bucureşti pentru că publică articole vehement ostile Austriei şi că izbânzile militare ale românilor repurtate împotriva turcilor, în războiul de independenţă, au determinat pe “boierii moldoveni şi, împreună cu dânşii şi românii bucovineni şi-au ridicat capetele, crezând că s-a apropiat reconstituirea vechii Dacii”^49.

Articolul gazetei vieneze conchide că aceasta a fost atmosfera care a otrăvit spiritele membrilor Societăţii academice Arboroasa şi i-a îndemnat să trimită la Iaşi telegrama jubiliară şi să învioreze lupta pentru unitate şi neatârnare a românilor bucovineni.

Arestările de la Universitatea germană din Cernăuţi au determinat comentarii nu numai în presa nemţească, ci şi în cea românească ce apărea în Austria şi România.

Curierul de Iassi, considera reprimarea arborosenilor ca fiind o “tristă şi revoltătoare ştire”⁵⁰, ziarul Românul discuta netemeinicia capetelor de acuzare, iar Timpul, în mai multe numere, se situa pe aceeaşi poziţie, precizând: “Conspiratorii şi carbonarii nu-şi afişează intenţiile prin oficiile poştale!

Intenţia acelor tineri a fost numai o pietate istorică cu ocazia unei prăznuiri naţionale. Severitatea faţă de aceşti “copii sărmani” care de paisprezece zile îndură vexaţiunile temniţei, e deci exagerată.

Arestarea studenţilor cernăuţeni enervează în chip forţat, artificial şi inutil opinia publică românească”⁵¹.

Familia de la Pesta îşi informa cititorii în legătură cu motivele pentru care a fost desfiinţată Arboroasa, cu acuzaţiile ce i se aduc, descriind, pe larg, acţiunile punitive ale aparatului represiv imperial:

“Procurorul începu percheziţia, confiscară toate dosarele, actele şi bibloteca societăţii, precum şi întreaga avere, în sumă de vreo 5000 fl. v. a. sau 10.000 fl.

Procurorul, terminându-şi percheziţia şi confiscarea, declară arestaţi pe toţi membrii prezenţi ai Arboroasei, iar comisarii îi conduc în penitenciar, unde fură aruncaţi, fiecare aparte, în câte o temniţă singuri.

Parchetul tribunalului din Cernăuţi nu se mulţumi cu atât, ci începu a urmări pe toţi studenţii români de la universitatea de acolo, a face percheziţii pe la casele lor, precum şi pe la mulţi alţi români notabili din Cernăuţi şi Bucovina”⁵², ceea ce a determinat pe mai mulţi studenți să se refugieze în România.

Bucovinenii, indiferent de categoria socială din care făceau parte, considerau pe junii întemniţaţi ca fiind martiri ai neamului, iar 1877, anul proclamării independenței naţionale ca “an de fală! An de biruinţă! An scris cu litere marcate, căci acum s-a făurit biruinţa strălucită, victoria adevărată, ce încântă pe fraţi şi uimi pe străini, iar pe români îi ridică în faţa lumii întregi”⁵³.

Solidaritatea băştinaşilor majoritari din Bucovina cu martirii lor, pe de o parte, şi reacţia presei străine pe de alta, au determinat pe guvernatorul ducatului să sisteze procesul intentat, însă, aparatul represiv odată pus în mişcare, nu mai putea fi uşor oprit din cursul său.

După suspectări, urmăriri, descinderi, arestări şi insinuări în presa oficioasă [Czernowitzer Zeitung, Bukowina], autorităţile au înscenat un proces politic.

Comitetul asociaţiei academice a fost acuzat că a răspândit “dispreţ şi ură contra uniunii statelor monarhiei şi contra administraţiei statului Austriac” şi a tulburat liniştea publică, după cum rezultă din stenograma publicată de Bukowina, nr. 6, din 1 februarie 1878, fiind învinuiţi de “crimă de înaltă trădare”.

Capetele de acuzare ale dosarului întocmit de procuratura austriacă au fost următoarele:

– comitetul trimise telegrama mai sus citată Primăriei oraşului Iaşi;

– cu ocazia unei serbări, membrii Arboroasei au tuastat în sănătatea poporului şi a ostaşilor armatei române ce s-au jertfit la Plevna şi Griviţa;

– că studenţii au fluierat, la curs, pe un profesor de drept roman care a insultat poporul român;

– că au scris Ministerului Culturii din Bucureşti pentru a le trimite bani ca să-şi doteze biblioteca.

Pentru aceste vine, conform articolului nr. 65, aliniatul I, din Codul penal austriac, se prevedea pedepsa cu 1-5 ani temniţă grea.

*

Procesul politic al Arboroasei⁵⁴ a avut loc între 1-3 februarie 1878, în sala mare a palatului metropolitan al Bucovinei, din Cernăuţi, în prezenţa unui public foarte numeros, alcătuit din studenți, profesori universitari, intelectuali, preoţi ortodocşi, târgoveţi şi ţărani veniţi din satele învecinate.

Apărătorii, numiţi din oficiu, au fost avocaţii: dr. Josif Ron, dr. Iacob Atlass şi ajutorul de primar dr. Alexandru Tabora, ce s-a oferit să pledeze cauza inculpaţilor, fără onorariu.

După lectura actului de acuzare făcută de procurorul imperial Th. Von Mehoffer, a urmat interogarea inculpaţilor începând cu Ciprian Porumbescu.

Dezbaterile au fost furtunoase, contradictorii şi, uneori, comice, iar numeroasa asistenţă ce participa cu sufletul la gură, izbucnea în urale ori de câte ori procurorul era pus în încurcătură.

În mai multe momente ale interogării, preşedintele complexului de judecată, Bendella, a trebuit să intervină pentru a restabili liniştea în sală.

În cele trei zile, cât a durat procesul politic al românilor bucovineni, acuzaţii s-au transformat în acuzatori, cel mai combativ fiind Voronca.

După deliberarea curţii cu juraţi, preşedintele acesteia, Alexandru Vasilco, anunţă că inculpaţii arboroseni nu sunt vinovaţi de acuzaţiile ce li s-au adus.

Era pe la miezul nopţii şi cei cinci studenţi au fost puşi în libertate.

*

În procesul politic al Arboroasei a răsunat “glasul limpede şi curat al conştiinţei româneşti din Bucovina robită, a fost arhimeritata palmă pe neobrăzatul obraz imperial-regal pentru infamia pornită în 7 mai 1775 şi a fost actul I al dramei Răzbunarea Istoriei…

Pentru ca, patru decenii mai apoi, să se producă şi actul al II-lea şi finalul dramei”⁵⁵, desăvârşirea unităţii naţionale a românilor de pretutindeni.

Luni dimineaţa, la 4 februarie 1878, martirul sentimentelor sale nestrămutate părăseşte temniţa “salutând libertatea, cu cariera zdruncinată şi cu… coliva în piept”⁵⁶.

Condiţiile mizere ale temniţei i-au accentuat o suferinţă mai veche, şubrezindu-i într-atât sănătatea, încât bacilul Koch s-a putut desfăşura în trupul şubred al lui Ciprian Porumbescu ca la el acasă şi a început să-şi desăvârşească menirea-i nefastă.

Pentru “vina” de a fi fost alături de interesele majore ale poporului din care făcea parte şi de a fi fraternizat cu izbânzile începutului independenţei şi unităţii naţionale, exprimate public, autorităţile habsburgice i-au barat cursul firesc al desăvârşirii talentului său, i-au şubrezit sănătatea şi l-au silit să mai piardă încă un an de studii.

La ieşirea din închisoare universităţile erau de mult deschise, aşa că Martirului Inimii nu i-a rămas decât să se ducă la Stupca.

Temniţa şi procesul politic înscenat nu l-au oprit pe Ciprian să militeze, alături de ceilalţi patru tovarăşi de suferinţă, pentru întruparea idealurilor generaţiei sale, pentru reînfiinţarea Arboroasei, după cum rezultă din corespondenţa purtată cu ei, imediat după eliberare.

“- Ce-i cu recursul Arboroasei? Cred că ar fi foarte raţional a persista la dânsul, căci este multă speranţă şi, aşi putea zice, chiar siguranţă că Arboroasa va mai exista.

Scrieţi-mi, mă rog, despre aceasta”⁵⁷, gândea Ciprian numai la douăzeci şi două de zile după ce scăpase de după gratii.

Tot acuma, foştii arboroseni au pus la cale publicarea unei broşuri, în limba germană, în care să se dezbată drepturile legitime ale românilor bucovineni, însă, până la 31 martie 1878, nu s-a făcut nimic în acest sens, fapt pentru care Iraclie şi Ciprian Porumbescu erau foarte revoltaţi.

“După cum înţeleg, scria Ciprian, din epistola ta, din mult menţionata broşură nu e nimic…

Părintele-i foarte înfuriat. Acum era un moment atât de apt spre a se mişca, întrucâtva şi a arăta şvabilor că mai există şi români în Bucovina şi nici acum nu s-a făcut nimic.

Când va mai fi un timp aşa de favorabil? Cine s-a mai lăsa închis?”⁵⁸.

Ideea continuării luptei arborosenilor îl preocupa constant pe Ciprian în acel moment, după cum se poate constata şi din Hora detrunchiaţilor, compoziţie pentru pian⁵⁹ realizată în cel mai pur stil folcloric.

Titlul e anume ales pentru a sugera că Bucovina a fost luată cu forţa din trupul Moldovei de către vremelnica stăpânire austriacă. Compoziţia, aminteşte de momentul de încleştare maximă dintre arboroseni şi aparatul represiv al ducatului, cinstind astfel pe martirii oprimaţi de un sistem autoritar.

Fiind la curent cu ultimele evenimente politice şi, mai ales culturale survenite în viaţa popoarelor romanice şi aflând că Vasile Alecsandri a fost laureat al Concursului de poezie de la Montpellier, din mai 1878, Ciprian nu încetează a-şi arăta admiraţia faţă de prietenul tatălui său din tinereţe.

Încântat de acordarea unui premiu internaţional poetului român, la 22 iunie 1878, compozitorul stupcan crează o horă pentru pian pe care o intitulează Peneş Curcanul  şi o trimite lui Vasile Alecsandri.

A doua zi, mai compune o polcă cu un nume semnificativ, Retrocesiuni basarabene şi la 25-26 iunie, acelaşi an, realizează Basme Iasiene.

Din februarie şi până în octombrie, Ciprian a fost nevoit să stea la Stupca, de unde, adeseori, pleca la Ilişeşti, Humor, Suceava etc., pentru a-şi vizita rudele, prietenii, pentru a schimba informţii şi idei în legătură cu situaţia politică a momentului, pentru a participa la câte o  petrecere, pentru a face muzică împreună cu alţii etc. etc.

Informaţii în legătură cu preocupările, visele şi năzuinţele tânărului eliberat, aflăm din manuscrisele sale, din mărturiile Mărioarei, din amintirile rămase de la foştii elevi de la şcoala din Stupca sau Ilişeşti, precum şi din povestirile bătrânilor ce l-au cunoscut.

Imaginea creatorului nemuritoarei Balade a fost, este şi va fi vie în memoria stupcanilor. Şi astăzi, când un vizitator străin pomeneşte de Ciprian Porumbescu, ei îşi vorbesc ca despre cineva apropiat şi iubit ce le aparţine.

Sătenii din Stupca povestesc vizitatorilor despre “domnişorul Ţiprian”, bunicii deapănă amintiri nepoţilor, pentru ca aceştia, la rândul lor, când vor fi mari, să le transmită urmaşilor, urmaşilor lor.

La mormintele familiei Purumbescu vine, adesea, întreg satul: bătrâni şi tineri, femei şi fete, copii de şcoală îmbrăcaţi, cu toţii, în pitorescul lor costum naţional, pentru a priveghia o clipă şi a cinsti memoria celor ce le fac cinste.

După terminarea pelerinajului de la ţintirimul din curtea bisericii satului, prilejuit de ziua de 6 iulie, un copil ce urca dealul spre casă, gândindu-se la cele văzute şi auzite, o întrebă pe bătrâna de lângă el:

“- De ce plângi, bunică!

– Ei, plângeam, dragul bunichii, zise ea oftând, cum să nu plâng, că doară eu l-am cunoscut tare bine pe domnişorul Ţiprian, l-am auzit cântând din scripcă şi am fost hojma în casa părintelui Iraclie, că moş-tu Nicolae era epitrop la biserică şi de multe ori dădea şi părintele Iraclie pe la noi şi-apoi, cine poate uita scripca ceea fermecată a lui Ţiprian?

Tu nu ştii, dragul bunichii, că nici n-ai de unde să ştii cum cânta!

Să vezi: de către sară, ieşea în faţa casei şi cânta doine şi cântece de-ale noastre şi se auzeau până hăt, departe în sat.

Ştii, casa preuţească cea veche de sus, aproape de pădure, peste drum de uncheş-tu Alecu al Zenoviei.

Doamne, cum le mai zicea din scripcă!

Se adunau, doară, oamenii dimprejur pe lângă garduri şi ascultau de-a mai mare dragul!

Ţin minte c-o fată, una Ileana, tare frumoasă, bujor nu altceva, doară nu s-a zăluzit de cap de dragul domnişorului Ţiprian?

Nu se mai uita la nici un flăcău din sat şi, una două, da târcoale pe lângă gard ori intra în casa părintelui, făcându-şi de lucru, ba după una, ba după alta, că erau vecini.

Asta a ţinut o bucată de vreme, până ce domnişorul Ţiprian s-a dus prin cele străinătăţi, la învăţătură mai aleasă, cum ne spunea nouă părintele Iraclie, mie şi lui moş-tu Nicolae…”⁶⁰.

După eliberarea lui Ciprian din detenţie, se nimerise la Stupca să nu fie un învăţător, iar Iraclie să suplinească onorific acest post.

Tânărul absolvent al Facultăţii de Teologie, după vacanţa de Crăciun, s-a angajat să-şi ajute părintele şi pe bunul său prieten, directorul şi învăţătorul şcolii primare din Ilişeşti, Ignat Corvin, la predarea muzicii şi a educaţiei fizice.

La Ilişeşti, într-una din zile, învăţătorul Ignat Corvin a intrat, în clasa a III-a, cu un tânăr “foarte înalt, foarte zvelt, foarte vesel şi frumos, cu capul lui semeţ şi buclat.

După ce ne-a salutat zâmbind pe noi copiii, iară noi ne-am aşezat la locurile noastre şi se făcu o linişte de ne auzeam răsufletu, domnul cel nou, nici una nici două, prinde a face şcoală cu noi. Dar ce şcoală!”⁶¹.

Despre calităţile pedagogice ale tânărului “învăţător de cântare şi gimnastică” au lăsat mărturii câţiva dintre foştii săi şcolărei.

Un copil de la şcoala primară din Stupca a fost impresionat de melodiile vesele cu ritm sprinţar, ale tânărului lor învăţător.

Toată viaţa l-au urmărit versurile şi melodia cântecului: Când era cioroaica barză:

“Când era cioroaica barză,

Mai venea la noi la varză:

Dar de când s-a ciocoit

Nici la varză n-a venit!”⁶².

Firea deschisă, prietenoasă, spontană l-a apropiat pe învăţătorul Ciprian Porumbescu de elevi şi, de la primul contact cu clasa a captat încrederea şi simpatia copiilor.

Talentatul pedagog se pricepea de minune să selecteze melodii pe măsura puterii de înţelegere a vârstei elevilor săi. De la el copiii au învăţat cântece patriotice, de drumeţie, şcolăreşti, hazlii şi de altă natură.

Educatorul patriot înțelegea că şcoala e un mijloc eficient de consolidare a tot ce are mai de preţ umanitatea, o formă de educare a cetăţeanului de mâine.

De aceea, Ciprian se bucura de succesele şcolăreilor lui spunîndu-le, cu convingere, “că-n adevăr a sosit vremea ca obştea românească să se primenească cu vlaga de la ţară, că mulţi fii din popor, trecuţi prin cele şcoli, au ajuns să fie frunte între fruntaşi”⁶³.

Lecţiile de cântare, ţinute în faţa claselor, erau atrăgătoare şi prin noutatea lor.

“Când a prins a proslăvi cântecul românesc şi a spune că noi, românii, neam de ţărani şi ciobani, avem cântări mai frumoase decât naţiile cele domnite, ochii i se umeziră de-a binele”⁶⁴, iar când le cânta “cu glasul lui şi vesel şi duios, câteva cântece româneşti, toate gurile rămâneau căscate asupra lui şi un pui de suspin plăpând purcese de undeva…”⁶⁵, remarca unul dintre foştii săi şcolărei.

Între “învăţătorul de cântare” şi copiii gospodarilor din Stupca sau Ilişeşti, s-au statornicit o legătură sufletească indisolubilă, ce s-a transmis şi generaţiilor următoare prin viu grai sau prin scris.

Dorinţa de a se dărui celor din neamul bunilor şi străbunilor săi, dublată de neţărmurita dragoste de muzică,  s-au contopit organic în acţiunile întreprinse de Martirul Inimii.

Înainte de a se despărţi de elevii săi din Ilişeşti, Ciprian, conştient de actul oficiat cu dăruire, le spunea:

“Nu-mi pare rău de trudă, că cel puţin vă las o amintire [pe] care nu-ţi uita-o toată viaţa!

Şi, Doamne, frumos îi cântecul care nu-l poţi uita!…”⁶⁶.

În adevăr, reverberaţia printre veacuri a multor melodii porumbesciene nu numai că a ajuns până în pragul secolului al XX-lea, dar se pregăteşte să intre şi în  mileniul al  III-lea.

În apropierea casei bunicilor din Ilişeşti se afla şi reşedinţa parohială a pastorului Traugott Gorgon, un bun pianist şi mare iubitor de muzică clasică germană.

Pe la el Ciprian nu mai trecuse de când avea zece-unsprezece ani de se juca, prin curte, cu fetele mai mari ale acestuia: Johanna, Maria, Ana, Adamina sau Nina, şi Melania sau Miţi, cu care rămăsese prieten toată scurta lui existenţă.

Acum, tânărul de 25 ani, cu înclinaţii artistice certe, era primit cu  bucurie de pastorul protestant Gorgon şi de soţia acestuia, Adamina, ori de câte ori venea însoţit de Mărioara şi sora mamei sale, Theresa.

Ciprian era preţuit de Gorgon, mai ales, pentru sensibilitatea lui artistică şi interpretativă.

După mai multe vizite, la 21 iulie 1878, atenţia i-a fost atrasă de o apariţie zveltă, graţioasă, cu ochii albaştri ca viorelele din poienele stupcane şi cu părul castaniu ce cădea în bucle pe spate.

Era mezina familiei, Berta Gorgon, o tânără de șaptesprezece ani, elevă la pensionul de fete din Biala – Bialitz.

Fata “s-a dezvoltat admirabil ” constata Mărioara. Simplitatea, modestia, vorba-i cumpătată şi purtarea Bertei au atras atenţia fiului preotului de la Stupca.

În atmosfera austeră ce domnea în casa familiei Gorgon, pe fondul muzicii de Haydn, Bach sau Beethoven, licăririle ce se aprindeau în ochii Bertei, când se afla în preajma oaspetelui, l-au înfiorat pe Ciprian, încât, prezenţa sa în ambianţa familiei de dincolo de pădure, a început să devină din ce în ce mai frecventă.

Îndată, starea afectivă a tânărului teolog s-a cerut a fi transpusă pe note şi la 23 iulie 1878, prin intermediul a două elegii erotice, pe versuri de D. Petrino.

Primul lid e străbătut de o expresivitate melodică emoţionantă şi se intitulează:

“Aş  fi  murit

Aş fi murit dacă tu, dragă,

În viaţă nu m-ai fi iubit;

Aş fi murit şi lumea-ntreagă

Dacă amor n-aş fi simţit.

Pe firmament n-ar mai fi soare,

Stelele noaptea n-ar mai luci,

Şi roua n-ar cădea pe floare,

Amor în lume de n-ar fi!”

iar cea de a doua “perlă”, cum o subintitulează Ciprian, provocată de muza din Ilişeşti, este C-un plâns amar.

Tot acum, credem că Ciprian a făcut cadou, familiei Gorgon polca Kleeblattchen [Frunzuliţă de trifoi], deoarece, în 1883, se afla în posesia familiei pastorului, după cum informa Aug. Braun, într-o scrisoare adresată părintelui Iraclie.

Stema județului Storojineț

Paul Leu

Kenmore, WA, USA

NOTE

42. Ciprian Raţiu, În umbra fratelui meu drag, ibidem, p.163.
43. Mărturiile lui Mihail Dracinschi, spiritualul seminarului. Apud: Leca Morariu, vol. cit., p. 309-311.
44. Constantin Morariu, loc. cit., p. 16.
45. Ibidem.
46. Ibidem.
47. Mărioara Raţiu-Porumbescu către C. Morariu, scrisoare expediată din Câmpina, la 3/16 august 1908. Apud: Leca Morariu, vol. cit., p. 181.
48. Teodor Bălan, op cit., p. 43.
49. Arestări operate la Seminarul Teologic ortodox, în Neue Freie Press, nr. 4767, din 2 decembrie 1877, p.4.
50. Curierul de Iassi, nr. 88, din 13/25 noiembrie 1877.
51. Timpul, nr. 267, din 26 noiembrie/8 decembrie 1877.
52. Familia, nr. 48, din 27 noiembrie/9 decembrie 1877, p. 586.
53. Calendariul, 1879, Cernăuţi, p. 109.
54. Vezi istoria amănunţită a procesului în: Ilie Dugan, Arboroasa, Editura Societăţii Junimea, Bucureşti, 1930, p. 54 şi Teodor Bălan, Procesul Arboroasei. 1875-1878, Cernăuţi, Tipografia Glasul Bucovinei, 1937.
55. Leca Morariu, vol cit., p. 330.
56. Valeriu Branişe, Ciprian Porumbescu, schiţă monografică, Lugoj, 1908, p.77.
57. Scrisoarea lui Ciprian Porumbescu către tovarăşii de detenţie, Stupca, 26 februarie 1878. Apud: Nina Cionca, Ciprian Porumbescu – o viaţă, o epocă, un ideal, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1974, p. 54.
58. Ibidem.

59.Din februarie şi până în octombrie, timp în care a stat la Stupca, Ciprian Porumbescu a compus următoarele: Hora detrunchiaţilor, 4 III 1878, Mătuşa Angheluşa, polcă, Bătrâneasca, horă, Peneş Curcanul, horă, 23 VI 1878, Retrocesiuni basarabene, polcă, 24 VI 1878, Basme Iasiene, vals, 25-26 VI 1878, O sară la stână idilă,29 VI 1878, Souvenir de Iasy, polcă, 5 VII 1878, Cupletul Dornei, 16 VII 1878, Două perle: Aş fi murit şi C-un plâns amar [versuri de H. Heine],Măriorica, horă, 7 IX 1878, Kleeblattchen, polcă 20 IX 1878 şi altele.

60. Ştefan Pavelescu, Momente din viaţa artistului de la Stupca, în Ciprian Porumbescu – Documente şi mărturii, Muzeul Suceava, 1971, p. 100.
61. Gh. Mihuţă, Ciprian Porumbescu învăţător, în Făt-Frumos, anul IX, nr. 56, septembrie-decembrie 1934, p. 117.
62. Silvia Bălan-Brăteanu, loc. cit., p. 277.
63. Ibidem.
64. Ibidem.
65. Ibidem.
66. Ibidem.

Apropiindu-se toamna, iar Ciprian nedorind a se hirotonisi în cinul preoţesc, s-a înscris la Facultatea de Istorie-Geografie a Universităţii germane din Cernăuţi, pentru a deveni profesor de istorie şi geografie la vreun liceu.

Studentul Ciprian Porumbescu

Facultatea respectivă, conform sistemului academic austriac, cuprindea, pe lângă filozofie, istorie-geografie, matematică, litere şi ştiinţele naturii.

Prezenţa lui Ciprian în noua sa calitate e confirmată de Amneldungsbuch⁶⁷  [Carnet de student], eliberat la 13 octombrie 1878, de notările sale făcute în Tagebuch [Jurnalul de însemnări zilnice], de documentele ce atestă activitatea de lider al studenţilor români prestată în cadrul asociaţiei Junimea şi din alte izvoare.

De îndată ce au fost eliberaţi din detenţie, cei cinci lideri arboroseni au iniţiat numeroase demersuri în vederea reînfiinţării asociaţiei din care făcuseră parte.

Eforturile lor nu au fost zadarnice. La 28 noiembrie 1878, printr-un ordin guvernamental, s-a aprobat statutul şi s-a permis reînfiinţarea asociaţiei academice, însă sub numele de Junimea.

În urma unei enciclice a Mitropoliei Bucovinei, în care se recomanda clerului ortodox să se ferească de “luptele lumeşti”⁶⁸, studenţilor Facultăţii de Teologie nu li s-a mai permis a se înscrie în noua organizaţie a tineretului universitar.

În după-amiaza zilei de 7 decembrie 1878, în sala IV a Universităţii cernăuţene, a avut loc alegerea primului comitet de conducere şi a altor organe consultative ale Junimii.

Noua organizaţie studenţească a păstrat statutul, imnul, deviza şi pe majoritatea membrilor vechii societăţi Arboroasa.

Din primul comitet al Asociaţiei Academice Junimea au făcut parte următorii:

Preşedinte: Dimitrie Onciul, student la filizofie [viitorul istoric];

Vicepreşedinte: Ştefan Cucinschi, student la drept;

Secretar: Ciprian Porumbescu, student la filozofie;

Casier: Teodor Bujor, student la filozofie;

Controlor: Metodiu Luţa, student la filozofie.

Viaţa, necesităţile luptei pentru unitate şi libertate naţională, l-au determinat pe junele Porumbescu să-şi îndrepte atenţia spre istoria poporului român. Aşa că nu e de mirare când, după echivalarea unor examene promovate la  Facultatea de Teologie, îl găsim frecventând anul al II-lea al Facultăţii de Filozofie, cercetând cu asiduitate istoria şi geografia.

Concomitent cu activitatea socio-culturală de la Junimea, Ciprian Porumbescu, datorită calităţilor şi viziunii sale politice, a fost ales vicepreşedinte al asociaţiei studenţilor germani: Akademische Leshalle, iar în plenara din 22 mai 1879, a fost reales în comitetul ce urma să coordoneze activitatea Societăţii academice Leshalle din anul universitar 1879-1880.

Junele stupcan era un fervent şi activ animator al petrecerilor teutonice [Knepe], organizate de Clubul studenţilor germani, ca şi a acelor organizate de Junimea.

Noua formă de învăţământ îi absoarbe o bună parte  din timpul ce-l avea la dispoziţie. Ciprian frecventa cu regularitate cursurile facultăţii pe care o alesese, îşi pregătea cu simţ de răspundere seminariile, lucrările ce le susţinea în faţa profesorilor şi examenele semestriale, obţinând rezultate bune şi foarte bune.

În anul universitar 1878-1879, studentul Porumbescu a frecventat cursul de Einlietung in die Philosophie [Introducere în filozofie], câte două ore săptămânal, ţinut de prof. Masrty, cursul de geografie fizică: Geografie der Alpenlander, câte două ore săptămânal, şi Über Vulcanismus, câte o oră saptăminal, prezentat de prof. dr. Ferdinand Ziglauer, [la care Ciprian a dat câte un examen în fiecare semestru], cursul de Istorie universală a prof. dr. I. Losirth, cursul de Istorie romană, de Introducere în istoria româna  şi altele.

În afară de cursurile amintite mai sus, Ciprian a participat activ, dovedind o anume aptitudine şi la sustinerea lucrărilor de seminar, la interpretarea unor texte, documente etc., după cum o atestă certificatul Colloquium-Zeugniss⁶⁹, certificatele eliberate, în urma examenelor,  de prof. dr. I. Lösterth, directorul seminarului de Istorie universală, de prof. dr. F. Zieglauer şi de alţii.

Din Tagebuch-ul, început la 15 ianuarie 1879, aflăm că la 5 februarie, Ciprian a facut, la Hisorisches Seminar Österreiche  Geschte, analiza unor documente, la 15 februarie a susţinut o lucrare de seminar fiind de faţă şi prof. I. Losirth, iar, după numai două zile, îl aflăm preocuându-se de o alta.

“Mă scol şi mă apuc de lucrarea pentru Istoria Austriei. Lucrez toată dimineaţa şi termin al ora 2 p.m.

Oare va fi reuşită?

E suficient pentru prof. Ziglauer, am scris 6 pagini!”⁷⁰.

Studiul istoriei, în acest semestru, “înaintează mulţumitor de bine”⁷¹, aprecia junele stupcan.

După încheierea semestrului I, al anului universitar 1878-1879, înainte de a pleca la Stupca, la 19 februarie 1979, el făcea următorul bilanţ:

“E ultima seară pe care o petrec la Sauseni şi totodată ultima seară, dinaintea semestrului al II-lea, ce o petrec la Cernăuţi.

Dacă arunc o privire asupra timpului trecut de la 17 octombrie 1878, intrarea mea la Sauseni şi la filozofie, atunci ajung la următoarul rezultat: am îndurate în timpul acesta mult bine şi mult rău.

Am avut adesea lipsuri, mâhniri şi supărări, dar am fost şi sunt fericit şi, dacă îmi va ajuta Dumnezeu, voi fi şi de acum înainte fericit.

La Berta m-am gândit adesea şi atât de duios… cum te gândeşti la o fiinţă scumpă şi iubită. De multe ori m-am întrebat… ştiu eu bine ce!

Cu studiul meu e bine, progresez mereu. În muzică am lucrat mult în ceea ce priveşte exersarea, la teorie însă am făcut puţin şi puţin am compus. Mă supără că n-am bani ca să-mi închiriez o odaie mai mare şi să împrumut un pian pentru studiu.

Cât despre gazdele mele, am pentru multe a le mulţumi! Afară de purtarea ursuză a lui Karl şi de flecăreala interesată a bătrânului Sause, lumea a fost cu mine foarte drăguţă. M-au îngrijit tot timpul bolii mele, la nevoie m-au ajutat, mai ales tanti mi-a făcut mult bine.

Mi se pare că dânşii credeau că am oarecari intenţii faţă de Adela… Din păcate nu merge!

Mă bucur de călătoria de mâine”⁷², nota Ciprian.

În cel de al doilea semestru, studentul Porumbescu a continuat să  situieze pe primul plan, învățătura.

Paul Leu

Kenmore WA USA

N O T E

1. A. Flechtermacher către preşedintele Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina, scrisoare din 2 septembrie 1867, Bucureşti, în: Ioan V. Cocuz, Documente inedite privind legăturile culturale şi politice dintre românii din Bucovina la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Suceava, anuarul Muzeului judeţean, X, 1983, p. 758.
2. Ciprian Porumbescu către Iraclie Porumbescu, scrisoare inedită în limba germană, Muzeul judeţean Suceava, inv. nr. 2606.
3. Ibidem.
4. Ion N. Nedelea, Ciprian Porumbescu şi Gheorghe Bariţiu, în Magazin istoric, anul VII, nr. 12(81), decembrie 1973, p. 93.
5. Ciprian Porumbescu, scrisoare către Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina, din 10/22 octombrie 1874, apud: Nina Cionca, Ciprian Porumbescu, Editura Muzicală, Bucureşti, 1974, p. 22.
6. Ibidem.
7. Ibidem.
8. Ibidem.
9. Ibidem.
10. Iraclie Porumbescu, scrisoare din 4 iulie 1894, către un necunoscut, în Muzeul judeţean Suceava, inv. nr. 2876, p.2.
11. Alecu Berariu, Ciprian Porumbescu. Dulci amintiri, în Glasul Bucovinei, anul XIV, nr. 3, din 1 martie 1931, p. 45.
12. Constantin Morariu, Ciprian Porumbescu. După 25 de ani de la moartea lui, Suceava, 908, p. 11.

13Apud. Leca Morariu, vol cit., p. 216-217.

14. Compoziţii religioase tipărite: Christos a înviat, în Fascicola
15. Constantin Morariu, lucrarea citată, p. 79.
16. Ibidem, p.8.
17. Matilda Cugler, scrisoare către Ciprian Porumbescu, Iaşi, 14 ianuarie 1875, în Glasul Bucovinei, anul XIV, nr. 3, din 5 noiembrie 1931, p. 642.
18. Imn festiv, muzica de Ciprian Porumbescu, versurile de T. V. Ştefanelli, în Fascicola III, Editura Societăţii Ciprian Porumbescu, Suceava.
19. Teodor Bălan, Procesul “Arboroasei”. 1875-1878, Cernăuţi, 1937, p. 33.
20. Constantin Morariu, lucrarea citată, p. 79.
21. Familia, anul XIII, nr. 8, din 14 februarie/4 martie 1877, p. 95.
22. Teodor Bălan, ibidem, p. 4.
23. Ibidem.
24. Familia, anul XIII, nr. 16, din 17/29 aprilie 1877, p. 190.
25. Ibidem.
26. Teodor Bălan, ibidem, p. 38.
27. Ibidem, p. 86-87.
28. Ibidem, p. 38.
29. Mărioara Raţiu-Porumbescu către C. Morariu, scrisoare din 11 august 1925, in Glasul Bucovinei, anul VI, 1931, nr. 36-45.
30. Ibidem.
31. Ciprian Porumbescu către Mărioara, scrisoare inedită, Muzeul judeţean Suceava, inv. nr. 2590.
32. Paul Leu, Ciprian Porumbescu – Monografie, Muzeul Suceava, 1972, p. 55.
33. Ciprian Porumbescu către Mărioara, ibidem.
34. Ibidem.
35. Certificatul se află la Muzeul Conservatorului de muzică din Cluj-Napoca.[Apud: Mihai Posluşnicu, Ciprian Porumbescu, viaţa şi opera muzicală, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1926, p, 30].
36. Ionel Dârdală, Războiul de independenţă în cultura bucovineană, în Almanahul Tribuna ‘77, Editura redacţiei Tribuna, Cluj-Napoca, p. 134.
37. I. Nistor, Bucovineni la Plevna. Memorii şi acte, în Junimea literară, nr. 5-8, 1931, p. 150.
38. Teodor Bălan, vol. cit., p. 41.
39. Curierul de Iassi, din 14 septembrie/2 octombrie 1877.
40. I. Nistor, Istoria Bucovinei, manuscris, Muzeul judeţean Suceava, inv. nr. 4329, p. 251.
41. I. Nistor, Bucovineni la Plevna, ibidem.
42. Ciprian Raţiu, În umbra fratelui meu drag, ibidem, p.163.
43. Mărturiile lui Mihail Dracinschi, spiritualul seminarului. Apud: Leca Morariu, vol. cit., p. 309-311.
44. Constantin Morariu, loc. cit., p. 16.
45. Ibidem.
46. Ibidem.
47. Mărioara Raţiu-Porumbescu către C. Morariu, scrisoare expediată din Câmpina, la 3/16 august 1908. Apud: Leca Morariu, vol. cit., p. 181.
48. Teodor Bălan, op cit., p. 43.
49. Arestări operate la Seminarul Teologic ortodox, în Neue Freie Press, nr. 4767, din 2 decembrie 1877, p.4.
50. Curierul de Iassi, nr. 88, din 13/25 noiembrie 1877.
51. Timpul, nr. 267, din 26 noiembrie/8 decembrie 1877.
52. Familia, nr. 48, din 27 noiembrie/9 decembrie 1877, p. 586.
53. Calendariul, 1879, Cernăuţi, p. 109.
54. Vezi istoria amănunţită a procesului în: Ilie Dugan, Arboroasa, Editura Societăţii Junimea, Bucureşti, 1930, p. 54 şi Teodor Bălan, Procesul Arboroasei. 1875-1878, Cernăuţi, Tipografia Glasul Bucovinei, 1937.
55. Leca Morariu, vol cit., p. 330.
56. Valeriu Branişe, Ciprian Porumbescu, schiţă monografică, Lugoj, 1908, p.77.
57. Scrisoarea lui Ciprian Porumbescu către tovarăşii de detenţie, Stupca, 26 februarie 1878. Apud: Nina Cionca, Ciprian Porumbescu – o viaţă, o epocă, un ideal, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1974, p. 54.
58. Ibidem.

59.Din februarie şi până în octombrie, timp în care a stat la Stupca, Ciprian Porumbescu a compus următoarele: Hora detrunchiaţilor, 4 III 1878, Mătuşa Angheluşa, polcă, Bătrâneasca, horă, Peneş Curcanul, horă, 23 VI 1878, Retrocesiuni basarabene, polcă, 24 VI 1878, Basme Iasiene, vals, 25-26 VI 1878, O sară la stână idilă,29 VI 1878, Souvenir de Iasy, polcă, 5 VII 1878, Cupletul Dornei, 16 VII 1878, Două perle: Aş fi murit şi C-un plâns amar [versuri de H. Heine],Măriorica, horă, 7 IX 1878, Kleeblattchen, polcă 20 IX 1878 şi altele.

60. Ştefan Pavelescu, Momente din viaţa artistului de la Stupca, în Ciprian Porumbescu – Documente şi mărturii, Muzeul Suceava, 1971, p. 100.
61. Gh. Mihuţă, Ciprian Porumbescu învăţător, în Făt-Frumos, anul IX, nr. 56, septembrie-decembrie 1934, p. 117.
62. Silvia Bălan-Brăteanu, loc. cit., p. 277.
63. Ibidem.
64. Ibidem.
65. Ibidem.
66. Ibidem.
67. Amneldungsbuch der Studierenden Cyprian Golembiowski aus der Bukowina. Inscribit in der Philosophischen Facultät der K. K. Universitas, Czernowitz. Qűaestor, Hofmann.
68. Foaia ordinăciunilor, editată de Consistoriul Arhiepiscopal al Bucovinei, Cernăuţi, nr. 1, 1878.
69. “Colloquim – Zeugniss

Hern Cyprian Golembiowski, ordentlicher Hörer der philosophiscen Facultät, im zweiten Studien-Semester, hat sich am heutigen Tage bei mir einem Colloquium aus Kriege Österreiche , mit d. Pforte, im 18 Jhdt. [zweistündiges Colloquium], mit guten Erfolge unterzogen.

Czernowitz, am 12 Juli 1879

Dr. Zieglauer

1. K. Universitäts–Professor”.
2. C. Golembiovschi, Tagebuch [Jurnal zilnic al evenimentelor şi întâmplărilor trăite şi a altor pozne insemnate de la 18 ianuarie 1879], mss. În limba germană, Colecţia Muzeului Suceava, inv. Nr. 32b, 1065, p. 14.
3. Ibidem, p. 16.
4. Ibidem

Sumar:

Adrian-Irinel Aciobăniței: Imnografia Bisericii Ortodoxe Apostolice Armene

Carmen Stoianov: Seară de muzică la Castelul Peleș

Florin Răducanu: Ecouri interne și externe după ediția a IV-a a Bucharest Jazz Festival

George Balint: Festivalul Internaţional „ŢINTEA MUZICALĂ” ediţia a 7-a

Natalia Chiciuc: Serghei Lunchevici, „ultimul lăutar”

Paul Leu: Ciprian Porumbescu, student la istorie-geografie

Sergiu Spiridon: Tribuna tinerilor dirijori

Simona Nicoletta Jidveanu: ICon Arts, Sibiu 2015

Veronica Anghelescu: Lansare Website: http://thesacredmusic.com/

Music! Adrian-Irinel Aciobăniței: Fantasia in C minor – Adrian-Irinel Aciobăniței, orgă

Music! Alessandro Stradella: Pieta Signore, Simona Nicoletta Jidveanu, Soprană

Music! Ciprian Porumbescu: Balada – Serghei Lunchevici, vioară

Movie! Emil Loteanu: Lăutarii (1971)

Music! Florin Răducanu: My Wonderful World

Music! Giuseppe Verdi: La Traviata – Follie, follie (Sempre Libera), Simona Nicoletta Jidveanu, Soprană

Music! Irina Odăgescu-Țuțuianu: Cântarea pătimirii noastre – Corul Academic Radio, Dirijor – Dan Mihai Goia

Music! Komitas Vardapet Ov Zarmanaly (O great mistery) – Adrian-Irinel Aciobăniței, orgă

Music! Margareta Pâslaru: Tatăl nostru

Music! Vasile Timiș: Voroneț – Corul Academic Radio, Dirijor – Dan Mihai Goia

*

Imaginea numărului:

Planeta Pluto

Credits: New Horizons Mission by NASA

https://www.nasa.gov/feature/new-horizons-spacecraft-displays-pluto-s-big-heart-0

Pentru toți cititorii care au urmărit seria de articole dedicate compozitorului român Ciprian Porumbescu, ele s-au concretizat într-un volum care poate fi descărcat, integral, de aici:

Download full text in Pdf:

Paul Leu – Un martir al inimii

Paul Leu

În inima masivilor împăduriți ai Obcinei Mari, din Carpaţii Răsăriteni, într-o vale largă, situată mai jos de Şipotele Sucevei, străjuită de muncelele: Pleşu, Cel Rău şi Crucea, se situează, de-a lungul apei cu acelaşi nume, satul Suceviţa.

În această aşezare umană, timp de secole, au văzut lumina zilei, au vieţuit, au muncit, au visat, au sperat, au pătimit şi au murit mai multe generaţii din neamul lui Iraclie Porumbescu.

Suceviţa, ca şi Putna, îşi are rădăcinile adânc înfipte în zbuciumata istorie a Ţării de Sus a Moldovei, aflată în calea tuturor răutăţilor şi a poftelor  invadatorilor de tot felul şi din toate punctele cardinale. Satul a existat înaintea mănăstirii ctitorită de Ieremia, Simion şi Gheorghe Movilă şi s-a dezvoltat concomitent cu aşezarea monahală amintită. 2

“Suceviţa este ultimul episod al marii tradiţii moldoveneşti.

Ea încheie perioada clasică, constituind, pe drept cuvânt, acel testament al artei moldoveneşti de care vorbea Paul Henry, după cum Movileştii încheie perioada deschisă de luptele lui Ştefan cel Mare şi constituie ultimul efort de a asigura independenţa ţării şi stabilitatea dinastică. ”[i].

Dar dincolo de această lumină de tragic crepuscul, în care se înscrie atât de bine nota romantică a cosiţei doamnei Elisabeta, cea moartă în robia dulce a haremului turcesc, Suceviţa, în complexitatea ei, cuprinde o sumă de note noi, originale, mărturisind dezvoltarea gândirii – sub ambele ei ipostaze, gândirea artistică şi ideologică – întâlnirea culturii ţărilor româneşti într-un început de nouă sinteză şi, în cele din urmă, o nouă prospeţime a puterii de creaţie, trasă din noi şi fecunde contacte cu realitatea vremii şi a locului”[ii], la 6 ianuarie 1583, după cum rezultă dintr-un document, Petru Vodă dă “mănăstirii Suceviţa satul domnesc Suceviţa, care ascultă de Curtea domnească din Bădeuţi, cu loc de mori pe apa Suceviţei, cu poene pentru fân, cu plaiuri şi slatine aflătoare acolo şi iazul după hotarul tras de vornicul de gloate Iuraşcu, marele vătav de Suceviţa Corlătescu şi fostul mitropolit Anastasie… ”[iii].

Mănăstirea Suceviţa, ca întreaga salbă de aşezări monahale din Ţara de Sus a Moldovei, a avut numeroase funcţii ce-a asigurat conştiinţa permanenţei. Pe lângă menirea evidentă de a păstori sufletele ortodocșilor , ea  a mai avut rol politic, social, cultural şi chiar militar-strategic.

Ctitoria Movileştilor, adevărat testament al artei moldoveneşti şi simbol al luptei antiotomane, a fost zidită  în a doua jumătate a secolului al XVI-lea [1582-1584] şi reamenajată în mai multe etape.

Mănăstirea Suceviţa, de-a lungul secolelor, a fost şi este, o mărturie vie a capacității creatoare a artiștilor anonimi moldavi.

Edificiul central impune şi nu în ultimul rând, prin simfonia cromatică a frescelor ce-i împodobesc exteriorul, prin monumentala lui arhitectură.

Din această cauză, alături de Voroneţ, Humor, Moldoviţa şi Arbore, Suceviţa a depăşit sfera interesului naţional, fiind inclusă în evidenţa UNESCO.

Realizată de Școala de pictură voronețiană, mănăstirea își manifestă personalitatea prin cromatica verdelui șău specific, inimitabil și prin prospețimea culorilor frescelor zugrăvite în 1594.

George Vâlsan, pentru a omagia pe acei ce au înfăptuit mirifica exuberanță cromatică de la Sucevița, aprecia că numai un popor de păstori munteni, al unui ținut cu lumina învăluită în abur, ca în obcinile Bucovinei, a putut născoci o astfel de minune artistică, socotită azi ca una din cele mai alese realizări artistice ale Europei”[iv].

Ctitoria monahală de la Sucevița nu a fost, de-a lungul timpului, numai un important monument realizat din îmbinarea artei culte cu cea populară, ci și un focar de menținere a conștiinței de sine a majoritarilor de la poalele obcinilor carpatine, în timpurile de restriște a năvălirii semințiilor barbare, a tendințelor imperialiste megieșe și o fortăreață militară și strategică ce a adăpostit și tăinuit numeroase tezaure de cultură și artă.

În acest ultim scop, mănăstirea fortificată, plasată strategic pentru a închide căile de acces spre plaiurile Obcinei Mari [ce duce, prin Ciumârna spre Moldovița și valea Moldovei, până la Câmpulung], a fost  împrejmuită cu un zid de piatră, înalt de șase metri și lat de aproape trei, fortificat cu mai multe turnuri de apărare și metereze.

Adevărata fortăreață însă, ce i-a ajutat pe bucovineni să-și păstreze identitatea și să conserve bogăția locurilor de baștină lăsată de antecesori a fost tradiția, obiceiurile, cultura milenară transmisă pe cale orală, din generație în generație.

Sucevițenii, când nu erau nevoiți să lupte pe meterezele mănăstirii, alături de gărzile domnești și călugări, sau prin codrii învecinați împotriva jefuitorilor de tot felul, se ocupau cu păstoritul, tăiatul și fasonatul lemnului din pădure, cu albinăritul, morăritul, țesutul sumanilor, înfloritul ielor, încondeiatul ouălor, cărăușia etc. etc.

După cum rezultă dintr-un catastif mănăstiresc, în urma ocupării părții de nord a Moldovei, de către Imperiul Austriac, numai în satul Sucevița trăiau o sută șaizeci și unu de suflete și aduceau un venit mănăstirii  de 708 florini.

Alatul mănăstiresc, alcătuit din case de lemn cu ceardacuri și stâlpi fasonați cu barda sau sculptați cu dalta de artiștii locului, începea din preajma ctitoriei Movileștilor, dincolo de râu și creștea, înșirându-se pe vale, ca un adevărat câmp-lung.

În această așezare de munteni, cu o structură psihică aparte, au trăit, secole de-a rândul și cei din neamul lui Iraclie Porumbescu.

Iscodind prin negura vremilor aflăm urme, mărturii, documente etc. ce aruncă o oarecare lumina asupra adâncirii în timp a rădăcinilor sucevițene și putnene ale Porumbeștilor, cum e cazul registrelor parohiale, a unor acte oficiale, ale mărturiilor lăsate de proza documentar-memorialistică despre familia de truditori ai pământului de la poalele Obcinei Mari, ori a frecventării bisericilor și mănăstirilor ortodoxe, ctitorite de Movilești sau de Ștefan cel Mare și Sfânt.

Din Condica Născuților, tomul I, din Condica Cununaților, tomul I, sau din Condica Morților, tomul I, redactate de parohia ortodoxă din Sucevița, aflăm că la 1807 au murit de vărsat Irina și Fevronia, fiicele lui Ioan Golembiovschi, iar în 1825, în vârstă de 53 de ani, văduva acestuia, Elena Golembiovschi.

În 1841, se stinge din viață, în vârstă de 71 de ani, Maftei Golembiovschi [născut în 1770], iar în 1847, a fost înregistrată moartea Paraschivei Golembiovschi, în vârstă de 66 de ani și exemplele ar putea fi înmulțite.

În cea de a doua jumătate a secolului a XVIII-lea,  numeroase familii de autohtoni, după 1786, vor purta numele de Golembiovschi, deoarece, funcționarii poloni, aduși de austrieci, din Galiția, au tradus masiv numele românilor în limba polonă[v], iar cei din arborele genealogic al lui Iraclie Porumbescu au fost întabulați în registrele stării civile cu corespondentul său leșesc: Golembiowsky și nu Porumbescu.

Așa că e greu sau imposibil de admis ipoteza fantezistă, cu tentă nobiliară, că după 1794, când unii presupun că la Sucevița s-ar fi refugiat un nobil leah cu numele Golembiowsky, s-ar fi produs instantaneu o explozie demografică masculină atât de mare încât familia să poată deține, simultan mai multe gospodării [deloc nobiliare] în mai multe sate din Bucovina.

Vremelnicii “domni”, în haine nemțești, i-au rebotezat pe autohtoni, în catastifele oficiale, cu nume străine, însă nu i-au împiedicat să-și cultive limba și moștenirea culturală a antecesorilor. Ba, chiar i-a încurajat să o facă, după cum constatăm din ordinul special dat de Principesa Ștefania a Austriei și din adresele trimise de redactorul enciclopediei austriece, Zeisberg, colaboratorilor ce au întocmit al XX-lea tom al enciclopediei: Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild, (Monarhia Austro-Ungară  în cuvinte şi imagini, Bucovina), intitulat Herzogthum Bukowina in Wort und Bild.

Dar și mai dificil de admis e faptul că un nobil venit din Lehia, care a luptat pentru credința în țara sa, strămutat în Țara de Sus a Moldovei, să se fi lepădat de catolicism, pentru a deveni greco-oriental, când religia oficială de pe aceste meleaguri era papistășească.

De obicei, panii polonezi ce au luptat alături de generalul Tadeusz Kościuszko, după înfrângerea răscoalei condusă de acesta, s-au refugiat în Franța, Elveția sau chiar în USA și nu alături de clăcașii mănăstirești din Sucevița pentru a se asimila cu ei.

Un străbun al lui Iraclie Porumbescu a trăit, pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, printre numeroși alți săteni, ce purtau același prenume și a avut mai mulți copii.

Ion, băiatul cel mai mare, însurându-se, și-a durat o gospodărie în satul Breaza, de pe apa Moldovei, nu departe de Câmpulung, iar cele două surori ale sale s-au măritat după niște flăcăi din Sucevița.

Aici, s-au născut, au trăit și au murit lăsând în urma lor  “nume cinstit de femeie și de găzdoaie cumsecade”[vi].

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA

[i] Vezi”  Paul Leu,  Iraclie Porumbescu – Monografie, Colecţia Patrimonium, Editura Euroland, Suceava, 2000, coperta I de Veronica Gridinoc, coperta IV de C. Lambadari, desenele de PIM şi Veronica Gridinoc, fotografii  şi partituri, 320 p.

[ii] Ion Micle, Dulce Bucovină, cuvânt înainte de Miu Dobrescu, studiu şi comentarii de Radu Florescu, Editura Sport-Turism, 1976, cap. Suceviţa.

[iii] Dimitrie Dan, Mănăstirea Suceviţa, cu anexe şi documente ale Suceviţei şi Schitul cel Mare, Bucureşti, Tipografia Bucovina, 1923, p. 124.

[iv] George Vâlsan, Descrieri geografice, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 46.

[v] Paul Leu, Martirul Inimii, Liga Tineretului din Bucovina, Editura Licurici, Suceava, 1995, p. 9-25 şi Manipularea recensământului, toponimelor şi antroponimelor în ducatul Bucovinei în Ctitorul etnografiei române, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Colecţia Fundaţiei pentru Cultură Universalia, editura Euroland, Suceava, 1999, p. 423-441.

[vi] . Iraclie Porumbescu, Amintiri, Ediţie îngrijită, prefata şi glosar de Nicolae Oprea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p.25. Mai multe informații despre existenta familiei lui Iraclie Porumbescu le puteți afla.în : Paul Leu, Iraclie Porumbescu-monografie, Colecția Patrimoniu, Editura Euroland, p. 7-320.

Nu știm dacă Tănase sau Atanasie Golembiovschi din Sucevița, pe lângă antroponimul său polon va fi folosit, în relațiile intime și sociale, pe cel de Porumbescu, însă avem o puzderie de mărturii că fiul său Iraclie sau Heraclius, încă de pe când avea treisprezece ani, era numit de prieteni, colegi și cunoscuți mai mult cu apelativul Porumbescu decât cu cel de Golembiovschi.

O mărturie expresă în acest sens o constituie și următorul Zeugniss, semnat de Ioan Olinici, parohul bisericii Sf. Paraschiva din Cernăuți și protopop, Leon  Turturean, paroh la Cernauca, Theodor Tarnovschi, paroh în Romcea și Basil Mandicevschi, paroh la Molodia:

„C E R T I F I C A T

Prin care, subsemnații, solicitați fiind, confirmăm că actualul paroh de la Stupca Heraclius Golembiowski, pe care îl cunoaștem îndeaproape încă din timpul când frecventa Gimnaziul din Cernăuți și mai apoi, tot acolo, când a făcut studiile filozofice și teologice, adică în anii 1844-1850, era numit de noi, iscăliții mai jos, foști colegi de școală ai lui, în școală și în afară de școală, nu numai cu numele de familie Golembiowski, ci și cu numele de Porumbescu.

În viața socială și în contactele particulare era cunoscut mai mult sub antroponimul din urmă, fiind chemat cu numele acesta și că nu numai atunci, dar și mai târziu, la semnarea versurilor publicate de el, precum și a scrierilor sale și a altor epistole particulare a făcut uz tot de numele Porumbescu.

Cernăuți, 8 noiembrie 1877„.

Dacă în prima perioadă formativă a copilului de la Sucevița numele Porumbescu era folosit numai oral, de către prieteni, cunoscuți și colegi, în cea de a doua etapă a evoluției conștiinței lui Iraclie, prenumele românesc s-a impus din ce în ce mai mult, pe arii tot mai mari, datorită întrebuințării lui în presa vremii a românilor de pretutindeni.

La început a semnat cu Ir. P., ca mai apoi să domine numele românesc tipărit, în dauna celui impus de  oficialități.

Primul prozator bucovinean, pe parcursul vieții sale, și-a arătat public atitudinea față de antroponimul său dat de funcționarii austrieci, chiar și în titlurile unor scrisori memorialistice, ca: Numele  meu străin fatal sau Numele meu străin mântuitor. În cele din urmă, ne mai putând suporta povara impusă arbitrar împotriva științei și conștiinței sale, preotul stupcan a întocmit un dosar, minuțios documentat, prin care  solicita autorităților habsburgice  să-i restituie prenumele românesc și în relațiile cu autoritățile austriece.

La 5 aprilie 1881, căpitănia județului Suceava îl înștiința pe parohul de la Stupca că Guvernul Bucovinei îi recunoaște numele românesc de Porumbescu și-l autorizează să-l folosească în toate împrejurările.

Cu toate acestea, în a doua parte a secolului al XX-lea, din cauza necunoașterii ori a ignorării mai mult sau mai puțin voită a unor documente certe, acte de conștiință, profesiuni de credință, studii, monografii și altele, au generat afirmații hazardante, ridicole, contradictorii, în legătură cu originea etnică a lui Iraclie Porumbescu.

Astfel, Paula Tiefenthaler, în Das Musikleben in der Bukowina [Viața muzicală în Bucovina], referindu-se la familia Porumbescu, scria:

“Ciprian Porumbescu – înainte Golembiowski – s-a născut în 1854, ca fiu al unui tată ucrainian și al unei mame românce din Șipot și a primit instruire muzicală din partea lăutarului Grigore Vindereu, din Suceava, în jurul căruia se formase, la Suceava, un fel de centru muzical-folcloric românesc, ca și în jurul contemporanului său mai vârstnic Moș Nicolai”.

Opiniile de mai sus cu privire la originea etnică a lui Iraclie Porumbescu sunt false, iar unele din ele creează nedumeriri chiar și celor care cunosc numai tangențial viața primului prozator bucovinean.

Cititorii neavizați ai acestor informații se pot întreba, pe drept cuvânt:

– Care-i adevărata origine etnică a părintelui Iraclie Porumbescu, română, polonă sau ucraineană?

Dar a soției sale, Emilia?

Ideea atribuirii originii etnice ucrainiene lui Ciprian Porumbescu este de dată recentă. Ea s-a năsut în afara granițelor României, la Viena și Kiev, iar cu ocazia împlinirii a 125 de la nașterea creatorului nemuritoarei balade, a fost răspândită concertat prin presă, radio, televiziune și cinematografie, pe diverse arii geografice ale Europei, cu ajutorul mai multor limbi, dintre care unele de circulație mondială.

Autograful lui Iraclie Porumbescu

La Kiev, bunăoară, s-a turnat un film Ciprian Golembiovski  s-a tipărit o monografie bilingvă [ucraineană și moldovenească] pe aceeași temă, s-au scris studii, articole și altele.

Paul Leu

Kemnore, Washington, USA

Paul Leu văzut de Byce Smith, Las Vegas, 2005

La Cernăuți

Un copilandru, la paisprezece ani, rămas singur printre străini, fără nici un ajutor sau o speranță oarecare, s-ar fi mulțumit cu o situație modestă ce i le-ar fi oferit condițiile materiale familiale sau viața monahală.

Iraclie, fiind un tânăr de excepție, ambițios,  mânat de demonul cunoașterii, a hotărât să lupte cu mizeriile existenței cotidiene pentru a se cultiva, pentru a se afirma, îndrăzneală, care, pe mulți juni i-a costat sănătatea, sau chiar viața.

În acest ultim caz, este îndeajuns să ne gândim la experiențele tragice trăite de Panait Cerna, Mihai Eminescu sau Ciprian Porumbescu, pe care lupta cu viața i-a doborât de timpuriu.

Neastâmpărul cunoașterii, dorința de a ști, de a se forma și de a se afirma, nu l-a lăsat pe fiul țăranilor din

Sucevița să se întoarcă printre ai săi sau să se aciueze pe lângă călugării de la Putna, unde s-a simțit, întotdeauna,ca la el acasă.

Pentru a termina clasa a II-a  gimnazială, Iraclie s-a angajat să presteze diverse servicii domestice spre a primi, în schimb, hrană şi adăpost.

Mai întâi s-a pripășit pe lângă casa lui Ghedeon Maghior, pe care îl cunoștea de la Putna, apoi a profesorului Ilarion Hacman și, spre sfârșitul anului școlar 1837-1838, gimnazistul sucevițean a rămas iar fără adăpost și hrană.

Găsindu-l fără nici un căpătâi, profesorul Constantin Popovici îl ia la dânsul acasă. Însă Iraclie, fire independentă, nu s-a putut acomoda cu capriciile soacrei acestuia, care, fiind “un pui de poamă acră”, cum mărturisea cel în cauză, a cam scos sufletul din băiatul adus ca să-i fie de ajutor.

Până la urmă, spre sfârșitul clasei a  III-a, cicălelile bătrânei îl determină pe copilandru să părăsească casa binefăcătorului său, știind bine  “că de aici înainte cu foamea și cu frigul am să lupt”1, după cum singur mărturisea.

Într-una din zile, după terminarea orelor, neștiind unde s-o apuce, începu a plânge pe treptele Staat-Obergymnasium-lui.

Profesorul Antmann, ce preda la clasele a VI-a și a XII-a, trecând pe  acolo, se oprește și-l  întrebă:

“- De ce plângi băiete, ce ți s-a întâmplat?

Nu știu ce cuvinte legai la un loc de-i răspunsei, dară aceea ce știu e că, ascultându-mă puțin, mă luă de mână și mă duse cu sine la locuința sa.

Aicea, mă întrebă el de-amăruntul despre împrejurările mele și aflând că n-am nici un căpătâi, zise să rămân, deocamdată, la dânsul și el va vedea ce-a face.

A doua zi, cum auzii eu mai pe urmă, scria Iraclie, întrebă samariteanul meu pe profesorul clasei mele despre conduita-mi morală și despre capacitatea mea intelectuală și, venind el la ora douăsprezece acasă, îmi zise că de-acum să rămân la dânsul, l-oi servi – el era singur și bătrân – și pentru aceea voi avea ale traiului și locuință.

Rămasei la bunul om până la cvarta”2.

În clasele a III-a și a IV-a gimnaziale, Iraclie a avut masă și casă datorită mărinimiei profesorulul Amtmann, până, în 1840, când acesta a fost transferat la Universitatea din Lemberg.

Cernauti

Palatul Hurmuzachi-Logotheti din Cernăuți, în care a locuit istoricul și omul politic Eudoxiu Hurmuzachi (str. Zankovetskaya colț cu str. Golovna (Principală)

“- Eu mă duc, dragul meu, îmi zise el într-o zi și pe tine, cel puțin deocamdată, nu te pot lua cu mine, căci nu știu singur cum va fi acolo! Unde și cum voi locui!

Rămâi, dară, tu aicia, continuă școala, iară de vei vedea că nu și nu, vină, mai târziu, iară la mine!

Aicea, îmi puse bunul meu profesor vreo câțiva sorcoveți în mână și eu rămăsei, din nou, fără casă, fără masă.

Mă primiră colegii mei vreo câteva zile, ba unul, ba altul, pe la sine, până ce căpătai, la un biet olar român din Cernăuți, o corepetiție cu doi lei șain pe lună.

Greu o dusei de la septembrie până la martie, de unde  apoi, nemaiputând suporta lipsurile de tot felul și mai ales foamea și frigul, mă hotărâi să mă trag la profesorul și fostul meu stăpân la Lemberg”3

La Lemberg

După absolvirea clasei a V-a liceală, scoțându-și foaia matricolă și un pașaport de la primăria din Cernăuți, cu zece sorcoveți în buzunar adunați de dirigintele său, de la ceilalți profesori ai clasei, tânărul dornic de a-și continua studiile cu orice preț, pe la sfârșitul lui martie – începutul lui aprilie 1841, purcese spre Lemberg [Lvov] cu Franz Pichler, un căruțaș șvab.

După patru zile de călătorie, ajunseră la Zloczów și trase la hanul Gazda harabagiilor, unde, după o masă bună, plătită de harabagiul neamț, se despărțiră, rămânând ca restul drumului, până la Lemberg, să-l fac pe jos, cu “încălțările sfârtecate, de scriam cu degetele picioarelor năcazul meu pe omătul înmuiat”4.

Ajuns din urmă de o calfă călătoare, pe care o mai zărise la han și, împreună, își continuară drumul. Prin dreptul unei cârciume, calfa îl invită pe Iraclie la o bere.

După ce golesc halbele, calfa îi apucă legăturica, în care avea actele, o cămașă și șase sorcoveți și la fugă pe ușă. Iraclie se ia după dânsul, dar jupânul îi taie cale și-l someză să-i plătească consumația. Neavând cu ce achita costul berei, negustorul îi oprește cascheta și-l îmbrâncește pe ușă afară.

Fugând el așa, cu capul descoperit prin ninsoare, ajunse la poarta unui conac boieresc. Stăpânului, făcându-i-se milă de situația în care se afla tânărul, puse slugile pe urma hoțului.

Reintrând în posesia actelor, Iraclie își continuă drumul până  la Lemberg, la profesorul Amtmann, care îl primi cu bucurie.

La Lemberg, junele sucevițean a stat doi ani, în aceleași condiții de incertitudini și zbateri ca și în capitala ducatului Bucovinei.

Numai demonul cunoașterii și dorința de a se afirma nu l-au lăsat să se întoarcă acasă, sau să se gândească, măcar o clipă, să renunțe la învățătură.

În anul școlar 1841-1842 a absolvit clasa a VI-a liceală iar în următorul a frecventat-o pe a VII-a, sau cum se numea pe atunci: primul an de studii filozofice.

Nu știm din ce cauză flăcăiandrul din Bucovina nu a putut locui, ca altădată,  înpreună cu profesorul de la universitatea din Lemberg, Amtmann și a fost nevoit să caute adăpost și hrană aiurea.

Disperat, pleacă din Lemberg la castelul din Brodi, însă stăpânii, care îl ajutase să-și recupereze torba furată de calfa călătoare, fugiseră la Paris sau Londra pentru a scăpa de urmărirea și represaliile imperiale.

La o lună după revenirea sa în Lemberg, abătut și fără de nici o speranță, trecea pe lângă catedrala ortodocsă, zidită și restaurată de voivozii români pribegi, ca și Iraclie, prin aceste locuri.

Văzând ușa deschisă, tânărul mucenic al școlii intră în această podoabă arhitectonică a orașului.

“În biserica deșartă domnea o liniște sacră. Aveam numai sfintele icoane înaintea mea și zugrăvelile pe pereți, între care și chipurile ctitorilor români ortodocși ai acestei biserici, iar internul meu dogorea de năcaz.

Toate acestea îmi cuprinseră sufletul cu o profundă și adevărată evlavie…”6.

Lihnit de foame și bătut de gânduri intră în restaurantul La mărul de aur și ceru chelnerului să-i dea ceva de mâncare ce n-ar costa mai mult de cât cei 12 crăițari ce-i mai avea în buzunar.

“Chelnerul, uitându-se la mine cam lung, își amintea Iraclie Porumbescu, merse și zise ceva unei doamne și în curând îmi aduse un talger plin cu tocană și o bucată de pâine”7.

În timp ce-și lua îmbietorul dejun, a cunoscut pe domnul S., reprezentantul unei firme de asigurări din Londra, ce urma să înființeze o agenție în Moldova, însă nu știa românește.

Tânărul sucevițean se oferi să-l învețe pe englez a vorbi românește, în schimbul a optsprezece florini pe lună.

Și astfel, Iraclie mai scăpă, pentru o vreme, de grija zilei de mâine.

În cele din urmă, îl aflăm adăpostit în casa parohului ortodox, Serghei Tomovici, în calitate de dascăl al bisericii. În această nouă postură, elevul voiajor asistă la spovedania unui deținut sârb, ofițerul Demeter Mitosinovici, condamnat la moarte pentru răzvrătirea împotriva statului austro-ungar.

Pe tânărul de douăzeci și unul de ani l-a impresionat foarte mult tragedia acestui om, iar imaginea personalității lui l-a urmărit până la bătrânețe, când și-a redactat memoriile.

După aproape jumătate de secol, scriitorul Iraclie Porumbescu își amintea, cu emoție, cum a pătruns în temnița deținuților politici din Lemberg și, deodată, dintr-o “celulă îngustă, poate nu tocmai de doi metri de largă și vreo trei și ceva de lungă”8 a văzut cum “se ridică un bărbat impozant și corpolent, poate peste șase picioare de înalt, zuruind, în ridicare-i, două lanțuri grele, ce erau puse unul pe mâna dreaptă și piciorul stâng, iar altul pe  mâna stângă și piciorul drept.

Fața-i palidă, lungăreață, cu trăsături marcate, împreunate cu fruntea-i înaltă și bine dezvoltată, exprimau hotărâre și energie”9.

În clasa a VII-a, din anul școlar 1842-1843, i-a mers ceva mai bine, dar nu până la capăt.

În urma meditațiilor prestate în afara orelor de școală și a altor servicii pe care sociabilul și întreprinzătorul sucevițean le-a angajat, a putut să-și asigure hrana zilnică, să-și sporească garderoba, să închirieze o cameră mobilată, într-un imobil cu mai multe etaje.

Noua locuință o împărțea cu un student polonez șchiop, de vreo treizeci-treizeci si cinci de ani, ce urma cursurile Facultății de Drept de la Universitatea din Lemberg. Iraclie, din cauza multiplelor ocupații școlare și extrașcolare, venea seara târziu și pleca dis-de-dimineață, în timp ce colocatarul lui stătea toată ziua acasă și era vizitat de numeroși studenți, printre care și de unii dintre colegii săi de clasă.

Aici, ei dezbăteau diverse probleme politice și de drept.

În vara anului 1842, după terminarea cursurilor clasei a VII-a, pe când Iraclie participa la o lecție de recapitulare finală la estetică, primește o invitație de la translatorul de limbă română a guberniei, Bortnic, prin care era poftit să meargă în locul lui, pentru a conduce prin oraș pe  Mihalache Sturza.

Tânărul bucovinean s-a dus, de îndată, acasă, s-a îmbrăcat în ținută îngrijită pentru a face impresie bună și a plecat la hotelul d’Angletèrre, unde îl aștepta domnul moldav venit incognito la Lemberg.

Până la orele șaisprezece, în calitatea sa de tranzlator și ghid, Iraclie a făcut turul Lembergului cu Mihalache Sturza, arătându-i sediul guvernamental, edificiile arhitectonice mai importante, instituțiile, arsenalul, muzeele, biblioteca municipală etc. etc.

Seara, pe la orele douăzeci, l-a condus pe Vodă, într-o lojă a noului teatru al contelui Scrabek și, împreună cu un aghiotant, au asistat la prezentarea scenică a tragediei Egmont, în interpretarea lui Ludovic Loewe de la Burgteatrul din Viena.

După spectacol, pe la miezul nopții, Iraclie a ajuns acasă.

Când intră în locuința sa “totul deșert, totul gol! Cărțile, straiele, albiturile, așternutul și toate lucrurile mele mărunte și ale lui P. tot așa!

Parcă-mi secase creierii din cap și mi se făcu negru înaintea ochilor!… Mi s-a părut că se sparge lumea împrejurul meu și eu mă prăbușesc în fundul ei, când gândeam că ce voi face, ce voi începe, fiindcă și paralele strânse ca să am de drum pentru feerii, acasă și de dus ceva și la săracii mei părinți și acelea, cu tot avutul meu din cufăr, sertar și dulap, erau duse!”10.

Văzând jaful făcut, tânărul a chemat pe administratorul blocului în care locuia. Acesta i-a comunicat că:

– Aseară, domnul P. s-a încărcat și s-a dus, zicând că în trei zile se va întoarce!11.

În acel moment de revoltă și disperare își face apariția comisarul cu patru polițiști înarmați, arestându-l pe Iraclie.

Studentul cu care a locuit junele sucevițean s-a dovedit a fi contele Radzivilov, conducătorul răscoalei poloneze din Lituania, care însă, avertizat fiind, a scăpat de urmăritori cu fuga.

În schimb, Iraclie a stat închis în temnița Lembergului șase săptămâni și, aproape, în fiecare zi era supus unor lungi și severe interogatorii.

În cele din urmă, autoritățile austriece au ajuns la concluzia că elevul din clasa a VII-a liceală nu are nici o legătură cu insurgentul intrat în clandestinitate.

La ieșirea din detenție “rămăsesem numai cu straiele ce le aveam când serveam drept călăuză lui Vodă și acestea erau roase și zdrențuite de scândurile patului meu de arestDar ceea ce mă muncea mai rău era compromiterea mea înaintea întregii societăți din Lemberg, examenele netrecute și anul școlar pierdut.

Când mă gândeam la toate aceste îmi venea să pierd mintea!

Mă dusei, după aceea, pe niște străzi lăturalnice, drept la comandantul de artilerie și îi arătai dorința de-a intra, ca voluntar, în armată”11.

În cazarma regimentului de artilerie din Lemberg, Iraclie a stat câteva săptămâni, dormind în pat cu un bomac și mâncând împreună cu soldații, în așteptarea acceptului părinților ca feciorul lor minor să poată deveni cătană împărătească.

Într-o zi, întâlnindu-l doi amici și colegi de liceu l-au sfătuit să-și retragă cererea și, la toamnă, să continuie studiile medii, deoarece ei îi vor asigura meditațiile necesare pentru a se putea întreține.

Atunci, Iraclie a recurs la o stratagemă, cerând învoire pentru a merge acasă ca să-și convingă părinții să-și dea consimțământul.

Ajuns la Sucevița, după ce cu lacrimi fierbinți a sărutat pământul țării sale, suspinând își spunea în gând:

“Fie pâinea cât de rea,

Tot mai bună-n țara mea”12.

Contactul nemijlocit cu societatea în care se pregătea să intre, a fost cel de al doilea dascăl al tânărului bucovinean ce l-a format ca cetățean și l-a călit în aceeași măsură ca și lupta cu existența din aventura cunoașterii organizată prin școală, încât a putut să înfrunte lipsurile, mizeriile cotidiene, neajunsurile vieții cu seninătate, voie bună ba, uneori, chiar să facă haz pe seama situațiilor precare ce le înfrunta.

Ajuns pe locurile de baștină, Iraclie, pentru a se pune la adăpost de o eventuală încorporare forțată la oaste, s-a refugiat, de îndată, după zidurile  mănăstirii Putna.

Pe când se pregătea să meargă la prins păstrăvi pe Putnișoara, cu călugărul ce-l găzduia, numai ce vine la el un sucevițean și îi zice:

“- Domnișorule, te poftește vornicul până la poartă afară, că i-a venit o scrisoare nemțească de la Rădăuți, de la stăpânire și n-are cine i-o citi!

Eram ca de mers la pescuit, desculț și numai în albituri. Mă dusei, dar numai ieșit pe poarta mănăstirii afară, deodată mă văd apucat de un flăcău tuns de o mână și de altul de altă mână; un om bătrân, al treilea, scoase din traistă un lanț și mi-l puse pe o mână și pe un picior…

– Hai, zice unul dintre cei doi flăcăi, te-am prins, prezentivule! Adică dezertorule, fugarule”13.

Cei doi tunși erau soldați în termen recrutați din Sucevița și, unul dintre ei avusese oarecari neînțelegeri cu Tănase, când era vornic și, din această cauză se răzbuna acuma prin vorbe și ghionturi, în momentul  când cel ferecat în lanțuri se poticnea de durere și oboseală.

Poposind în Poiana Secarei, nu departe de Sucevița, “se repezi tunsul de pe butuc la mine și mă izbi cu pumnul în față, de sări șipul din mâna mea cât colo și mă umplu de sânge.

Atunci, nu știu cum veni, nu știu ce se făcu cu mine: toți nervii mi se părură criță și eu, din cap până-n picioare, foc și pară… Apucai lanțul cu mâna dreaptă și-l smâncii cu așa putere de ieși veriga de pe cealaltă mână, dar ieși cu o bucată de carne și piele (și astăzi e semnul de la încheietura mâinii mele) și cu veriga, drept îmblăciu, tocai pe brutalul în cap, de se prăvăli pe spate peste butuc și prăvălindu-se, strigă:

– Voilio, m-a ucis!

Mă repezii apoi la celălalt tuns, el, deodată, stete ca îndârjit, însă văzând furia și mâna ridicată cu veriga de lanț, gata să-l toc și pe el, stânga-mprejur și fuga în pădure; cel mai bătrân după el…

Ce mai făcui nu știu; destul că la o anume vreme după aceea, mai venindu-mi în fire, mă văzui singur într-o poiană ce se chema Poiana Meselor, aproape de Sucevița.

În lumina lunii mă uitai la mine, rememora scriitorul, mă văzui plin de sânge pe dinainte și pe piciorul stâng, lîngă care atârna mâna-mi rănită.

Mâna dreaptă îmi era așa de încleștată pe lanț, că nu o puteam desface. O desfăcui cu greu și luai în ea pe cea rănită, care, de mult sânge curs din ea, era amorțită. Dădui pielea cu carnea la loc și strângând-o și țiind-o așa, lăsai lanțul să se târâie după mine.

Slăbit de tot, ajunsei, pe la zori, la părinți”14.

Sosit acasă, după o absență de mai mulți ani, Iraclie i-a speriat pe ai săi cu apariția sa inopinată și stranie.

În urma explicațiilor date de fugar, Tănase, a tocmit o căruță din sat și, așa cum se afla, și-a dus feciorul la Solca ca să-l vadă administratorul imperial al ținutului.

Coch, văzându-l în ce hal se afla și aflând cauza, a sărit ca mușcat de șarpe și a dispus ca vinovații să fie imediat pedepsiți.

Vornicul de Sucevița a fost dat afară din demnitatea sa oficială și arestat, împreună cu cele două catane, iar tunsul care l-a agresat pe Iraclie și i-a vândut hainele ce le luase de la mănăstire, a primit, în plus și pedeapsa de patru ori la stroi.

Tânărul maltratat a fost luat de administratorul austriac și, după ce a fost ospătat și îmbrăcat cu haine de ale sale, l-a trimis, cu o căruță, însoțit de  adjunctul său, la Suceava.

Aci, comisia de încorporare l-a amânat pentru șase săptămâni, spre a vedea ce se va alege cu mâna rănită.

Paul Leu

N O T E

1. Scrierile lui Iraclie Porumbescu…, ibidem, p. 5.
2. Iraclie Porumbescu, Amintiri, Ediție îngrijită, prefață, note și glosar de Nicolae  Oprea,  Editura  Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 86-87.
3. Ibidem, p. 83.
4. Ibidem, p. 89.
5. Scrierile lui Iraclie Porumbescu, ibidem, p. 6.
6. Ibidem, p. 138.
7. Ibidem, p. 101.
8. Iraclie Porumbescu, vol. cit., p. 80.
9. Ibidem.

10.Ibidem, p. 107-108

11.Ibidem, p. 112-113.

12.Ibidem, p. 113.

13.Ibidem, p. 114.

14.Ibidem, p. 118.

Pe la mijlocul lui septembrie 1843, Tănasă și Varvara, pentru a-și scăpa feciorul de armată și sărăcie, au pus la cale, fără a-l întreba, să-l însoare.

“Pe la cântători, trezindu-mă durerea mâinii cu rana, auzii pe tatăl meu zicând pe încetul:

– Varvară, așa o chema pe maică-mia, … Ce am de gând eu…?

Să-l însurăm pe fiul nostru Iraclie … Că de l-om însura și încă cum gândesc eu, ar scăpa de toate aceste năcazuri și primejdii ce le duce și-n străini și pe aici”15.

Aflându-i o nevastă pe gustul lor, pe unica fată a vornicului Mihalache din Breaza, care era “plin de bogății de tot felul, încât peste zece sate împrejur n-are asemăn cu dânsul”16, au pus la cale o vizită la unchiul său Ioan care, din întâmplare, era și finul vornicului din acel sat de pe apa Moldovei.

Teologul Iraclie Porumbescu

Fără a-i spune de ce, îl puse pe Iraclie să-și lepede

N O T E

15. Scrierile lui Iraclie Porumbescu, ibidem, p.149.

16. Ibidem, p. 124.

17. Ibidem, p. 123.

18. Ibidem, p. 130.

19. Ibidem, p. 131.

20. Ibidem.

21. Ibidem, p. 155.

22. Ibidem, p. 157.

23. Ibidem.

24. Ibidem

25. Ibidem, p. 159.

26. Iraclie Porumbescu, Amintiri, ibidem, p.136-138.

27.Ibidem.

28.Ibidem.

ÎNVĂŢĂTOR DE NEVOIE

După Paști, pe o vreme ploioasă, Iraclie a plecat la Vatra Moldoviței pentru a se angaja ca meditator la copii celui ce-l solicitase astă toamnă.

Ajuns în localitatea dintre obcine,  după ce părăsi drumul sătesc, apucă pe o uliță strâmtă cotită și glodoasă, “încât abia străbătui prin ea și era cât pe-aci să-mi rămână o ghiată în noroi”29, iar la capătul ei dete de casa preotului ce-l căuta.

Poarta ogrăzii acestuia era de leațuri putrede care se țineau laolaltă datorită unor nuiele împletite printre ele și se sprijinea pe niște pari, în loc de stâlpi.

Uitându-se în “gospodărie”,  Iraclie află același noroi ca pe uliță și nu a reușit să facă distincția dintre grajdi, cocină, coteț  sau locuința preotului  “putred de bogat, căci avea herghelie de cai și cireadă de vite albe”30, stână de oi, însă era zgârcit pâslă.

În cele din urmă, în incinta împrejmuită  descopera un adăpost uman, cu o prispă mică și ferestre joase, iar “geamurile sparte erau înlocuite cu niște țolinci făcute boț”31.

Preotul, văzându-l cum se chinuie să dezlege “încuietoarea” porții i-a ieșit în cale.

“Era numa-n cămașă, dar cam lungă, deși nu de ieri, de alaltăieri schimbată; descins, desculț, cu neexprimabilele suflecate până la meredianele pulpelor și cu capul gol, părul și barba ținută republicană…

În gură avea pipă, dar pipa căreia oamenii nu-i ziceau nici pipă, nici lulea, ci ciubeucă.

Văzându-l îl cunoscui.

– Stăi!  Zise el către mine. Ți-oi deschide eu!

Îmi deznodă încuietoarea și eu, intrând pe poartă, se înțelege, îi sărutai, nu știu, dreapta sau stânga, dar aceea simții că trebuie să fie un econom rațional, care începe îmbunătățirea ogorului de la grijirea chiar cu propriile-și mâni…

– Apoi am venit, zisei eu, să primesc propunerea dumitale de astă-toamnă și să-ți învăț copiii!

– Așa? Și după o pauză, în care se părea că gândește ce să-mi spună și scuipând de câteva ori:  tfuuu! tfuuu! Zise, cu un glas ce nu putea fi altul decât acela ce-i permitea ciubeuca încleștată între dinți:

– D-apoi, atuncea te fuduleai și ziceai că n-ai când!

– Atuncea, într-adevăr, n-aveam când, dar acuma am!

– Hm, o fi, poate și așa! Dar intră în casă!

Intrai, însă cum? Pragul ușii era înalt și ușa joasă. Eu, cam înalt, trebuii să mă fac o sigmă grecească, ca să trec prin ușă.

În casă, după cât puteam vedea la zarea ferestrelor descrise mai sus, foiau copii de toate calibrele, mici și mari.

Sat bucovinean

Unul, acum băiețandru, cu pipa în gură, ședea în cotruț, lângă horn, iar, cum mi se păru, preoteasa cu un prunc în brațe, pe cuptor…

Nici una, nici două, preotul, îndreptat către preoteasa de pe cuptor, îi zise:

– Dumnealui vrea să-ți fie dascăl la băieți, e feciorul lui badea Tănase de la Sucevița, de care-ți spusesem as-toamnă că i-am întâlnit, și apoi, întorcându-se spre mine, fără a mă pofti întâi ca măcar să șed undeva, îmi zise:

– Apoi, ce-mi ceri?

– Da, câți copii voi avea de învățat?

– Pe Andrei și pe Alexa! Așa-i preoteasă?

– Da, copilele nu? și pe Ileana și pe Zamfira, răspunse preoteasa.

– Ei, nu știu, răspunse popa cam oțărât, la ce mai trebuie și fetelor carte? Dar tu ai știut carte? Și tot te-ai măritat și ești încă și preoteasă! Ș-apoi, scuipă de câteva ori, tfuu! tfuu! Că-i era, poate, ciubeuca pe sfârșite.

– Acuma, preote, e altă lume, zise preoteasa de pe cuptor, strângându-și copilul la sân. Nici tu n-ai știut prea multă carte când te-ai popit!

– Dară, îi curmă preotul vorba, tu știi! Ei, fie și copilele!

– Apoi, ce mi-i cere? Zise el întorcându-se, iarăși, spre mine. Ce mi-i cere pentru patru copii, da nu-s mari!

Ultimele cuvinte le apăsă, ca să-mi deie, poate, a pricepe să nu cer mult, ci numai potrivit cu mărimea copiilor.

Claia de copii steteră toți cu gurile căscate și se uitau, cu oareșcare frică, la mine, gândindu-se că ce oare o să fie cu dânșii!

Să-i răspund popii ori mai bine să tac și să-mi iau ziua bună? Stătui ceva pe gânduri.

– Da șezi, domnia ta, zise preoteasa de pe cuptor și spune preotului ce socoți.

– Ce să fac? Gândii eu. Testemoniul cela îmi trebuie și până la ferii doară nu-i o vecie!

– Apoi, părinte, eu îți las plata în voia dumitale. Copiii i-oi învăța până la postul Sântă-Măriei, dar să-mi dai atunci o mărturie că i-am învățat și peste iarna trecută, căci am, iarăși, să mă duc la școală și-mi trebuie o asemenea mărturie!

Popa, trăgând cu degetele încârjobate prin barbă și apoi mai scuipând de câteva ori: tfuu! tfuu!, lucru ce, după câte observai, făcea el totdeauna când gândea ceva, zice:

– D-apoi învăța-i să știe atâta, cât i-ai fi fost învățat și peste iarnă?

– D-apoi aceasta atârnă de la cap, ce cap au copiii?

– Cap? Îmi căzu popa-n vorbă, scuipând de vreo două ori, cap? Ha, ha, cap au ei bun, slavă Domnului! Copiii mei îs toți cu cap, că-s, doară, ai mei! Și-apoi degetele prin barbă și câteva tfuu! tfuu!

– Mi-oi da toată silința! Zisei eu. Că eu am mai învățat copii și a fost bine…

– Apoi, spune, ce mi-i cere pentru patru copii? Mărturia ceea ți-oi da-o și-oi pune pe ea și pecetea bisericii, a sfintei mânăstiri cu hramul Buneivestiri, făcută de un Vodă, după care și numele pusei băietului celuia (mi-l arătă colo pe pat), adică Alexa, că s-a născut spre ziua… tfuu! tfuu!… lui Alexiu, omul lui Dumnezeu, așa-i preoteasă?

Preoteasa înclină din cap. Mânăstirea a făcut-o nu Alexi, ci Alexandru cel Bun!

– Apoi, părinte, răspunsei eu cu modestie, mi-i da măcar trei sorcoveți, adecă un leu de argint de lună și de cap!

Tfuu! tfuu!, grebla prin barbă și-apoi zise:

– Cam scump, nu știu cum să-ți zic, domnule sau fiule?

– Zi-mi, fiule!

– Apoi, cam scump, fiule! Copiii nu mari și numai de la azbuchi încolo… cam scump, cam …tfuu! tfuu! … prea scump! Dar ți-oi da câte un sorcoveț pe lună și de băiat și de copilă, tot una; apoi și mâncare și gazdă.

– Fie, părinte, răspunsei eu, că nu mi-i așa de plată, cum mi-i de mărturie!”32.

După ce preotul îi improviză o cameră de dormit ce ținea loc și de școală, într-un așa zis foișor, popa făcu un pat, din câteva scânduri ce se sprijineau pe” păruți bătuți în pământ”33, îl umplu cu fân, peste care puse un țolișor, o perină și mai aduse o masă invalidă, pentru a învăța cei patru copii ai săi.

Iraclie boteză această improvizație, în  care învățau Az, Buki, Vide Glagoli, doi școlari gușați, retardați și două fete istețe, Academie.

După împlinirea a patru luni de învățătură, preotul îi dete banii pentru care se tocmise, însă refuză să-i elibereze certificatul solicitat.

Derutat junele învățător de ocazie s-a plâns lui Fanciscus Palffi de Poliany, c.r. Silvarius ac Geometer, cu care se împrietenise în timpul șederii sale la Vatra Moldoviței.

Forestieru, furios nevoie mare pe preotul satului care nu-și ținuse făgăduința, îi dădu lui Iraclie certficatul de bună purtare pentru a-și continua studiile liceale și puse și pe primarul comunei să-l semneze, iar în secret i-a pregătit și “o răzbunare minunată”34.

În toamna anului 1844, cu ajutorul financiar și  de suflet al forestierului Francescus Palffi de Poliany, din Vatra Moldoviței, Iraclie se reînscrie în clasa a VII-a la Staats-Obergymnasium din Cernăuți, iar în vara lui 1846 a absolvit-o pe a VIII-a.

După terminarea liceului,  Iraclie, îmbrăcat ca atunci când a mers în pețit, a plecat într-o călătorie de plăcere, mai îndelungată, prin țara de Sus a Moldovei, botezată de austrieci Bucovina.

Colindând satele presărate printre obcinele Carpaților Răsăriteni, proaspătul bacalauriat a cunoscut mai bine viața muntenilor și locurile de baștină ale antecesorilor săi.

Paul Leu

N O T E

29. Iraclie Porumbescu, Amintiri, ibidem, p. 158.

30. Ibidem, 147.
31. Ibidem, p. 148.
32. Ibidem, 148-151.
33. Ibidem, 151.
34. Ibidem, vezi: O răzbunare minunată, 156-16

Paul Leu

Începând din toamna anului 1846 și până în vara anului 1850, după cum rezultă din Absolutarium, redactat în limba latină și eliberat la data de 28 august/9 septembrie 1850, de către Institutul Teologic, din Cernăuți, pe numele de  Heraklius Golembiowski, subsemnat de, directorul de pe atunci, Evghenie Hakmann.

Universitatea din Cernauti

Chiar din primul an de studii superioare,  Iraclie s-a impus ca fiind un tînăr capabil, bun organizator, conștiincios, harnic, nu numai la învățătură, ci și pe tărâm sociocultural, iar în corul Institutului Teologic a fost “unul dintre cei mai întâi cântăreți”1.

În anii de studii academice III și IV, Iraclie a fost dirijorul și, uneori compozitorul corului teologilor și al Scolii de cântăreți bisericești. El a compus, pentru uzul  ansamblului vocal ce-l conducea, “prima Liturghie în limba română pe care o cântam noi, corul seminarului, în mai sus pomeniții ultimi ani”2, precum și muzica și textul literar al unui Imn arhieresc, subintitulat Ramuri de oliv  uniți, ce a fost bine primite de mitropolitul Eughenie și de “publicul competent”3, după cum afirma Leca Morariu.

Avându-se în vedere meritele deosebite ale studentului teolog i s-a repartizat, în cămin, o Vorzugszimmer, o cameră de locuit rezervată celor merituoși, cu preocupări deosebite, unde putea învăța și crea nestingherit de nimeni.

Dintr-o scrisoare a teologului sucevițean către C. Morariu aflăm că a fost ales liderul tuturor studenților din institut, deoarece rectorul Bendella instaurase un regim de teroare și samavolnicie în unitatea de învățământ ce o conducea.

“La provocarea mai multor colegi seminariali, își amintea Iraclie, scrisei asupra rectorului Bendella la directorul seminarului (episcopul) o jelanie tot atât de gravă, cât și preaîntemeiată, o subscriserăm, afară de trei, așijderea cu toții…

Părintele Eughenie, dându-i-se voluminoasa hârtie și auzind de la numiții profesori comitiva gurală, se păli cu palma peste frunte și strigă:

– Auch dort habts mir die Revolution getragen!? [Și-a colo mi-ați vârât revoluția!?].

Era în anteziua ajunului de Crăciun. Episcopul chemă pe Bendella la sine și-i dete să citească, în prezența sa, jeluirea noastră!!!”4.

Rectorul, prin promisiuni si amenințări, a încercat să-i desolidarizeze și să-l scoată vinovat pe Iraclie, însă manevra i-a îndârjit și mai tare pe teologi, grupând-i  în jurul purtătorului lor de cuvânt

“După ceasurile ajunului, consemna mai departe Iraclie, zisei colegilor să-și aleagă câte doi deputați din toate clasele, care să meargă cu mine la episcop, iară ei, ceilalți, să se ducă prin clasele de prelegeri și acolo să ne aștepte până ce ne-om întoarce de la director.

Părintele spiritual Blajevici și prefectul Ilasievici se duseră acasă cu trei nesubscriși, neputându-ne pe noi, ceilalți, îndupleca să ne rezicem la planul ce li-l spusesem că avem să-l facem.

Episcopul nu voi să ne primească și ne alungă, prin asesorul Iacob Vorobchevici…

Declararăm, prin asesor, că:

– Noi, cei unsprezece, ce ne aflăm aice, pe scările episcopului, vom petrece și Crăciunul, iară ceilalți acolo unde se află în prezent, dacă nu ne va asculta episcopul jelania noastră și că aceasta nu o spunem numai așa ca să se spuie, ci o vom face!

Aceste cuvinte le zisei eu, tare, la ușa episcopului, anume ca să le audă el din casă.

Atunci, deschise episcopul ușa și strigă rusește:

– Pe cel lung – pe mine –  îl bag în ganașe! – Adică mă dă la cătane.

Dar, ca un glas strigară toți cei zece:

– Ne bez naș! [Nu fără noi].

Episcopul închise ușa, iar asesorul văzând ca Pilat, că nu ajută nemica și mai multă zarvă se face, intră iarăși la episcop, unde, de astă dată șezu mai mult și, ieșind în fine, ne spuse, în numele său, că toate vor fi bine, dară să mergem în Institut că iată, e noapte deja și fiind stare de asediu, să nu se zvonească, prin oraș, că seminariștii s-au zurbăgit etc.

Eu întrebai atunci, tot cu glas rădicat:

– Dânsul ne spune aceste cuvinte?

Se deschide ușa și episcopul, ieșind în prag, zise cu glas domol:

– Apoi, mergeți acuma, mergeți, voi face…

Noi, atunci, îl încunjurarăm, îi sărutarăm, cu sila, mâinile și intonarăm Mulți ani! (Prima oară cântat de noi acel Mulți ani! din Ramuri de oliv uniți).

Ce să vezi? Episcopul, ascultând, se înduioșă și-și șterse, cu o batistă, ochii.

Încă în acea seară, după cina ce urma, abia, de la ora nouă, mă chemă asesorul Vorobchevici în Sprechzimmer [vorbitor] și-mi spuse că l-a trimis P. S. S. să spuie rectorului să revoce amenințările terorizatoare etc….

Se tocmiră în seminar toate.

Dară rectorul hotărâ să-și răzbune asupra-mi și să mă nimicească.

Ședeam singur în Vorzugszimmer. Îmi dete un coleg pre carele aflase că mi-i amic intim…

Toate conceptele mele, scrisori de ale tinerețelor și libertății naționale ni se pierdură și le găsii, poate, ajutat de un geniu mie favorabil, ca documente la o denunțare rectorească către consistoriu, la asesorul Dimitrovici din Horecea, cu o poruncă indorsatică să se facă, în contra mea, inchiziție!

Pe rubru denunțării sta:

Anzeiger des Sem. Rektors über den Zögling G. und Antrag, denselben aus der Austalt und Klerus zu exludieren5 [Denunțul rectorului Institutului Teologic asupra studentului G.și propunerea de a-l exclude pe acesta din Institut și cler].

Certificatul de absolvire a Institutului Teologic atestă calitatea pregătirii sale profesionale, prin calificativele Prima și Eminet, obținute la obiectele de învățământ, în cei patru ani deniversitare.

Paul Leu

Kenmore, Washington USA

N O T E

1. Leca Morariu, Iraclie și Ciprian Porumbescu, vol. I, Ediție îngrijită de Vasile D. Nicolescu și Vasile Vasile, Editura Muzicală, București, 1986, p. 86.
2. Ibidem.
3. Ibidem.
4. Ibidem, p. 92.
5. Ibidem, p. 92-93.

Familia Paul Leu in Hawaii

Iraclie Porumbescu, secretar de redactie  

și colaborator la gazeta Bucovina

Bucovina, Gazetă românească pentru politică, religie și literatură (Romänische Zeitung für Politik, Kirche und Literatur) a fost tipărită la Cernăuți, în limbile română și germană, folosindu-se trei grafii (chirilică, gotică și latină) și având ca redactori responsabili pe: George și Alecu Hurmuzaki, iar ca secretar de redacție pe Iraclie Porumbescu.

Gazeta Bucovina a apărut la 4 octombrie 1848, în momentul când oamenii politici conservatori din Muntenia, Moldova și Transilvania, impulsionați de cele trei imperii megieșe, au stăvilit tendința spre europenizare a românilor de pretutindeni, înăbușind efectele produse de revoluția pașoptistă, suprimând organele ei de presă, iar pe susținătorii curentului novator occidental i-au arestat, condamnat sau expulzat.

 Bucovina, Nr. 2. Cernăuți, luni, 11 octombrie. 1848.

Țara Fagilor a atras și atrage pe românii de pretutindeni, prin frumusețile naturale și vestigiile trecutului, „prin fireștile legături a unei aceleași naționalități, a istoriei, a religiei, a năravurilor și a multor altor relații de trebi și de familii”, se preciza în Bucovina, din 15/27 aprilie 1849.

Așa că, nu e de mirare când, printre colaboratorii consanți ai ziarului de la Cernăuți, aflăm, alături debucovinenii: Eudoxiu, Gheorghe, Alexandru și Constantin Hurmuzaki, Iraclie Porumbescu, pe moldovenii: Vasile Alecsandri, M. Kogalniceanu, C. Negri, V. Pogor, pemuntenii: Dimitrie Bolintineanu, V. Cârlova și pe ardeleni: Andrei Șaguna, George Barițiu și Aron Pumnul.

“Foaia noastră va fi, se specifica în articolul program, defensorul intereselor naționale, intelectuale și materiale ale Bucovinei, reprezentantul dorințelor și năzuințelor lui, organul lucrărilor și suferințele lui…

Autonomia provincială, întreg și nemărginit progres, în toate ramurile activităților omenești, acestea sunt principiile noastre, pe care foaia noastră […] nu le va pierde din vedere”².

Pornind de la obiectivele programului revoluționar bucovinean, sintetizat în Petițiunea Țării [Bukowinaer Landspetition], stimulați de refugiații din Moldova și Transilvania și, mai ales, de experiența gazetărească a lui Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri, frații Hurmuzaki au scos, pe cheltuiala lor, un organ politic săptămânal, ce urmărea mobilizarea românilor din partea detrunchiată a Țării de Sus și de aiurea, la lupta pentru realizarea autonomiei politice, administrative și pentru a convinge, pe străini, de justețea  revendicărilor lor.

Comunitatea de aspirații și idei dintre Iraclie Porumbescu, Vasile Alecsandri și Aron Pumnul s-a cimentat, mai ales, în timp ce lucra, în redacția  Bucovinei, care se edita în casa lui Eudoxiu Hurmuzaki, din Cernăuți, pe unde, pentru scurtă vreme, a trecut și George Barițiu.

Datorită faptului că autoritățile din Moldova și consulul Rusiei, de la Iași, au protestat vehement pe lângă oficialitățile din Viena împotriva gazetei Bucovina, cenzura austriacă, instaurată după înăbușirea revolței maghiarilor și statornicirea “regimului Bach”¹, suspendă, pentru o vreme, apariția săptămânalului Bucovina.

Secretarul de redactie Iraclie Porumbescu

Pentru a realiza măsura în care Iraclie Porumbescu s-a implicat în miezul evenimentelor de la 1848, este necesar să comentăm nu numai acțiunile sale concrete, faptice, ci și locul pe care l-a ocupat în viața primei gazetei românești din ducatul Bucovinei, în calitatea sa de secretar de redacție și colaborator, timp de doi ani.

Gazeta Bucovinei, prin preocupările sale: istorice, lingvistice, literare, politice, culturale și de altă natură, prin dezbaterea unor probleme și din alte provincii locuite de români, depășește aria interesului local, transformându-se, pentru scurtă vreme, într-un ziar al tuturor românilor.

Gazeta cernăuțeană a fost prima publicație din acest perimetru geografic care a tratat evenimentele istorice și culturale de pe poziția ideologiei pașoptiste  și a militat pentru unitate națională. 

În articolul Unirea Moldovei cu Țara Românească³a fost dezbătută, în mod realist, cu ajutorul argumentelor istorice, necesitatea unității politice.

Redacția gazetei vedea revoluția de la 1848 ca pe un proces evolutiv general, legic, firesc al Europei Apusene, condamna cu fermitate amestecul marilor puteri [Rusia, Austria și Turcia] în treburile specifice ale românilor și critica cu vehemență regimul de teroare instaurat, în Moldova, de Mihail Sturdza.

“Abordând o vastă problematică cu privire la revoluția  română de la 1848, redactorii gazetei Bucovina – Iraclie Porumbescu, Aron Pumnul, dar mai ales frații Alecu, Gheorghe și Eudoxiu Hurmuzaki – din motive lesne de înțeles, nu-și semneau niciodată articolele.

Ei dovedesc o temeinică informare și o matură înțelegere a evenimentelor epocale în care sunt antrenați toți românii”⁴.

Ca și reprezentanții Școlii Ardelene, Aron Pumnul și Iraclie Porumbescu au folosit, în apărarea existenții și unității românilor aflați sub vremelnică ocupație străină, pe lângă argumentele istorice, lingvistice și pe cele literare.

În acest sens au fost discutate diverse probleme în legătură cu conservarea și comentarea legilor ce stau la baza evoluției limbilor romanice și a celei române, necesitatea normării graiului strămoșesc și introducerea lui în procesul de instruire și educare a tinerilor etc.

Studiul Neatârnarea limbii românești în dezvoltarea sa și în modul de a o scrie⁵, în pofida supărătoarelor pumnulisme folosite, a stârnit un viu interes în rândul cititorilor, încât redacția a fost nevoită să înființeze rubrica: Observații la articolul Neatârnarea limbii românești.

În paginile gazetei, cititorii, din diverse provincii și localități [Năsăud, Biharia etc.], au salutat discuția cu privire la stabilirea normelor vorbirii, ale scrierii precum și propunerea ca limba noastră să folosească alfabetul latin pentru a grăbi “ziua mântuirii limbii române din robia buchiască cirilică”⁶.

Gazeta s-a mai ocupat de discutarea organizării predării limbii române în școală, de organizarea și dezvoltarea învățământului liceal pe teritoriul vremelnic ocupat de Austria, a celui din Moldova [Seminarul de la Socola] și altele.

Alecu Hurmuzaki, într-un articol din 20 decembrie 1848, saluta înființarea catedrei de limbă și literatură laStaas-Obergymnasium din Cernăuți, socotind-o ca fiind “începutul unei politici înțelepte și drepte”⁷ și sublinia că “limba e sufletul naționalităților, mijlocul dezvoltării acesteia și, prin urmare, chemarea bărbatului care să ne-o învețe este atât de importantă, cât și grea, fiindcă se însărcinează cu păstrarea celui mai prețios tezaur al națiunii”⁸.

Mișcarea artistică și cartea românească, necesare cultivării și luminării poporului, nu au scăpat atenției redactorilor gazetei.

Ziarul bucovinenilor recomanda noile apariții lirico-epice ale lui Cezar Boliac, Andrei Mureșeanu, traducerile făcute I. Heliade Rădulescu din literatura universală, Curierul de ambe secse etc., sau comenta aspecte ale mișcării artistice naționale din Bucovina și Moldova.

O cronică dramatică anunța cititorii despre montarea pe scena Tetrului Național din Iași a comediei lui Vasile Alecsandri: Iașii în carnaval, alte articole atacau probleme culturale sau politice, cum ar fi în Jurnalistica în Moldova, O  ochire retrospectivă, Intuițiuni  politice, naționale etc.

Apărută într-un moment crucial, pentru a duce mesajul revoluționar sugrumat, Bucovina, “ajunge a fi, remarca N. Iorga, și o revistă literară cum nu mai era alta, un fel de urmare… a Daciei literare de odinioară”⁹, datorită Foițeicare se tipărea pe a doua jumătate a paginilor și, uneori, continua în Supliment.

Principiile, direcțiile și programul curentului național-popular al Daciei literare au reînviat în paginile literare ale gazetei Bucovina, prin: publicarea unor materiale populare, a unor articole și note folclorice, poezie și proză romantică cu specific autohton, inspirată din creația Marelui Anonim, istorie, obiceiuri, datini, natură.

Militantismul și patriotismul lucrărilor literare originale, mai mult sau mai puțin realizate din punct de vedere estetic, care au apărut în Foiță, au urmărit, constant, trezirea conștiinței de neam, înfăptuirea unității, emanciparea culturală și socială a românilor de pretutindeni.

Folclorul, arhiva nescrisă a poporului, s-a bucurat  de o prețuire deosebită din partea celor patru redactori aiBucovinei și, mai ales, din cea a lui Iraclie Porumbescu.

Publicarea moștenirii orale începe cu o legendă despre întemeiera Bucureștiului, însoțită de un comentariu intitulat: Tradițiile populare românești, semnat: Dr. N., în care se evidenția importanța acestor specii, subliniind că “tradiția populară este cartea deschisă unde se însemnează viața unei națiuni, ce strămoșii [o] lasă nepoților lor ca o moștenire”¹⁰.

Și pe drept cuvânt, vornicul de la Sucevița a reușit să-și înfăptuiască visul moștenit, pe cale orală, de la antecesori, deoarece, fiul său,  Iraclie, din pruncie și până la trecerea sa în lumea umbrelor, când a fost ales stareț al Mănăstirii Putna, a considerat lăcașul de veci al lui Ștefan cel Mare și Sfânt ca pe o a doua casă a sa, după cum o va mărturisi nemijlocit, prin activitatea socio-politică, gazetărească, prin proza memorialistică, prin faptele cotidiene etc.

 PauL LEU

Kenmore, Washington USA

N O T E

1. Ionel Dârdală,Conștiința națională a românilor bucovineni, înAnuarul Institutului de istorie și arheologie A. D. Xenopol, vol. XII, Iași, 1975, p. 181.
2. Bucovina, anul I, nr. 1, din 4/16 octombrie 1848, p.1.
3. Ibidem, nr. 3, p. 23-24.
4. Mihai Iacobescu,Preocupări de istorie națională în Bucovina:revoluția de la 1848 reflectată în gazeta Bucovina, înSuceava, anuarul Muzeului județean, X, 1983, p. 558.
5. Bucovina, anul III, 1849, nr. 6, 7, 9, 10, 14, 15, 17, 18, 21, 22, 23.
6. Ibidem, anul III, 1850, nr. 47, 48, p. 160.
7. Ibidem, anul I, 1848, nr. 12, p. 81.
8. Ibidem.
9. N. Iorga,Istoria literaturii române, vol. III, f. a., p. 20.
10. Bucovina, anul I, 1848, nr. 8, p. 57.

Paul Leu in Las Vegas

IRACLIE PORUMBESCU PRINTRE  PAŞOPTIŞTI

Ospitalierul palat de la Cernauca,  înconjurat de un parc cu specii rare de arbori și un lac, a fost construit pe la1825, în centrul satului, de moșierul român Doxachi Hurmuzăchi, fiul medelnicerului Constantin Hurmuzachi venit din Moldova.

Cu timpul conacul hurmuzăcheștilor, din apropierea bisericii de piatră, s-a transformat într-o redută inexpugnabilă anti anexionistă, fiind cel mai de seamă nucleu revoluţionar paşoptist de pe întreg cuprinsul vechii”Dacii, punând, astfel, piatra de temelie a României Mari.

Aci, alături de insurgenţii transilvani, ori din Ţara Românească, şi-au afla adăpost, ajutor material, finainciar și moral “aproape tot ce Moldova avea mai distins ca sentiment, talent şi dragoste de neam”1, după cum constata istoricul Ion Nistor, iar oaspeţii de la Cernauca alcătuiau un “adevărat congres al intelectualilor români de pretutindeni”

Stema baronilor de Hurmuzaki, 1881

La Cernauca s-au elaborat programe, s-au luat hotărâri capitale, s-a redactat o adevărată “evanghelie a românismului”, cum numea Nicolae Iorga broşura program a revoluţiei române de la 1848: Dorinţele partidei naţionale din  Moldova, iar “idealul realizării unui stat politic unitar al tuturor românilor s-a pus ca o problemă fundamentală la ordinea zilei”3.

Din acest loc istoric pater familias, Doxaki Hurmuzaki (1782- 1857), a lăsat urmașilor, cu limbă de moarte, următorul testament:

„Romanească este țara aceasta, în care trăim, câștigată și păstrată cu sângele străbunilor noștri și înzestrată cu drepturi române care n-au putut să apună, pentru că sunt o proprietate nepieritoare a ei.

Deci, vă jur pe Dumnezeu, pe fericirea noastră și pe tot ce aveți mai prețios și mai sfânt, ca să fiți urmași demni de străbunii și părinții voștri, ca să vă nevoiți cu toată virtutea, nu numai să apărați drepturile, religiunea și limba patriei voastre, ci să le lăsați urmașilor voștri într-o stare mai înflorită decât le-ați primit, iar pentru binele și fericirea națiunii române, ca să depărteze Dumnezeu din mijlocul românilor sămânța intrigii și discordiei, spiritul de partidă, egoismul, pofta de a domni cu stricăciunea binelui public și să le insufle spiritul amoarei, al frăției, și al bunei înțelegeri între sine, spre înființarea maretului scop ce le stă înainte”,România Mare. (Apud: Telegraful român, Sibiu 1858 nr. 32,  p. 126).

Anii studenţiei, activitatea de colaborator și secretar de redacție la ziarul Bucovina, contactul nemijlocit cu cele mai de seamă personalități ale epocii, au constituit o perioadă formativă revelatoare şi au lăsat urme profunde în conturarea personalităţii tânărului de la Sucevița, Iraclie Porumbescu.

O asemenea ambianţă i-a prilejuit celui de al doilea fiu a Varvarei şi al lui Tănase, să asimileze şi să pună în practică cele mai avansate idei care circulau prin Europa timpului. Aici, fiul ţăranilor din Suceviţa a cunoscut îndeaproape pe Vasile Alecsandri şi Aron Pumnul cu care a colaborat din plin, precum şi pe alţi aproape cinzeci de refugiaţi politici.

Eudoxiu baron de Hurmuzachi, 1873

În calitatea sa de secretar de redacție al gazeteiBucovina, colaborator şi om de încredere al Hurmuzăcheştilor, Iraclie Porumbescu a avut ocazia să surprindă veridic, în intimitatea lor, o serie de aspecte memorabile şi figuri proeminente ale epocii, ca: Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Al. I. Cuza, Iancu Alecsandri, Gh. Sion, prinţul Gr. Cantacuzin, Petrache şi Vasile Casimir, Manolache Costache Epureanu, ofiţerul Filipescu, fraţii Goleşti, Nicolae Ionescu, Vasile Mălinescu, Zaharia Moldoveanu, prinţul Alecu Moruzi, Ralet, C. Rola, Grigore Romalo, Alecu şi Lascar Rosetti, inginerul bucureştean Curţius [ Ion Curios], George Bariţiu, Anastasie Panu, Petrache Casimir, Ioan Oroş-Rusu şi alţii.

Placa memorială

Refugiaţii ce urmăreau europenizarea locuitorilor de la porţile orientului, prin exemplul lor, au dinamizat exuberanţa şi generoasa dăruire de sine a studentului Iraclie Porumbescu, i-a stimulat dorinţa de a se angaja, cu toate forţele, în slujba idealurilor naţionale pentru care au luptat şi murit strămoşii săi.

„Atunci când în Ardeal ziarul lui Barițiu apusese, iar în Principatele Românești autoritățile militare rusești suprimaseră orice manifestare liberă a populației, ziarul „Bucovina” era singurul organ publicistic românesc independent.

El, atunci, reprezenta toată românimea”, ținea să precizeaze Teodor Bălan.

Reședința familie nobiliară română din Bucovina, situată la cinsprezece – douăzeci kilometri de Cernăuți,  a fost, multă vreme, „un templu, cum îl numea Barițiu,  în care se pastrăseră, cu sfințenie, limba și obiceiurile românești”, pe care însă, în august 1914, Armata Rusă l-a demolat, iar autoritățile austriece, din piatra rezultată, au construit șosele.

Din ceea ce a fost odată, a mai rezistat intemperiilor istorice ruso-austriece, doar poarta, prin care au trecut bejenarii pașoptiști din Moldova, Muntenia, Transilvania și oranjeria.

Resutul, lacul amenajat din jurul conacului și moșia, de circa 1500 hectare de teren și 1500 hectare de pădure, s-au transformat într-o întindere de mlaștini și fânețe părăsite.

Paul LEU

Kenmore, Washington, USA 

Prof. Paul Leu conferentiind in aula Liceului Stefan cel Mare, din Suceava

IRACLIE PORUMBESCU, DISCIPOL AL LUI

 VASILE ALECSANDRI

Contactul direct a lui Iraclie Porumbescu cu estetica romantică germană, i-a sporit interesul moştenit de la antecesori, de a cunoaște folclorul român, iar informațiile despre specificul actului de creaţie, despre metodologia culegerei realizărilor artistice populare etc. etc., receptate din prelegeirie lui Vasile Alecsandri, au statornicit interesul redactorului gazetei Bucovina pentru cultura orală a predecesorilor şi l-au înarmat cu principiile etico-estetice ale poeziei lirice anonime, ce le va aplica în activitatea sa de culegător, publicist şi scriitor.

Încă din toamna anului 1846, Iraclie a adus cu sine, la Cernăuţi, cântece populare auzite, pe când era copil, la petrecerile clandestine ale călugărilor putneni, sau consemnate din satele bucovinene când mergea în vacanţele şcolare şi “pe care, fiind cântăreţ foarte bun, cu drag le cânta dimpreună cu bunii săi colegi.

De aici înainte începu a se cânta cântece naţionale pe la petrecerile preuţeşti nu numai de către lăutari, dar şi de către alaunii seminarişti”^8.

Cunoscându-l în anturajul familiei Hurmuzachi şi descoperindu-i înclinaţiile şi pasiunile, Vasile Alecsandri îl va agrea şi-i va acorda lui Iracle Porumbescu, sprijinul său, iar ori de câte ori îi ieşea în cale, veselul bard de la Mirceşti îl întâmpia cu improvizaţia:

“Porumbiţă întristată

Eu ca tine sunt străin

Şi-ntr-o ţară depărtată,

Tu cânţi tristă, eu suspin”¹³.

Vasile Alecsandri, în timpul pribegiei sale la Cernauca, (din 16 iunie – 17 noiembrie 1848), îi ţinu studentului Iraclie Porumbescu, mai multe disertații cu privire la importanţa, valoarea şi locul folclorului artistic în cultura românilor de pretutindeni, metodologia folosită pentru a culege creația populară etc. etc. pentru a-l determina să-l adune din arealul natal.

Regele poeziei epocii l-a îndrumat cum să teurarizeze creația artistică populară, l-a încurajat şi i-a corectat unele încercări epico-lirice.

Pornind de la discutarea unui manuscris în care se versifica, cu patosul romantic la modă, o legendă populară despre ctitorirea Suceviţei: Ieremia Movilă şi Săhastrul sau Altarul  mănăstirei Suceviţa, Alecsandri, elogiiază fantezia creatorului anonim și îi ţinu, tânărului teolog, o adevărată prelegere de estetică folclorică.

 “- Domnule Porumbescu, îmi zise aicea el, acuma ceva despre ale noastre!

Îmi place că te văd, mai întâi de toate, român, şi-apoi că te ocupi cu scrieri româneşti. Scrie, să împărtăşeşti şi neamului dumitale şi al nostru ceea ce ai şi ce ştii dumneata!

Aşa se cade, aşa e bine, aşa să facem cu toţii după puterile noastre!

Mai ales poporul de jos,  noi îl numim de jos, sărmanul popor şi cu cât îi mai sus el decât noi!

A avut, oarecând, neamul nostru vremi bune şi pe urmă vremi rele, cele bune însă n-au fost şi ale poporului ce-i zicem de jos!

Atuncea, e drept, a fost el jos şi drept e că jos a rămas el, bietul, până în ziua de azi.

Însă, atât din vremurile bune, cât şi din vremurile rele, ce a fost neamului nostru mai frumos, mai sfânt, mai dulce şi chiar mai de onoare, nu acei unii, cărora le zicem din clasa de sus, ne-au conservat şi păstrat pentru posteritate, pentru noi cei prezenţi şi pentru cei ce vor fi urmaşi după noi, ci poporul, bietul, ce-l numim de jos!

Înstrăinatu-s-a de tezaurul vetrei clasice părinteşti acei unii, frântura mai mică din naţiunea noastră, părăsind ei, drept fiul cel pierdut din Evanghelie, cele superioare, datinile şi obiceiurile strămoşeşti, care sunt cum şi erau, cele mai poetice, cele mai sublime din lume,  dar poporul de jos, tezaurul acela superior, pe care cei unii, din clasele, aşişderea, superioare îl păstrară, nu l-a abandonat ca nişte hiene, ci l-a păstrat cu scumpătate şi conştiinciozitate demnă de un popor aşişderea demn.

Aceasta, poporul, cu tezaurul lui naţional să-l copiem! […].

Poezia, domnule Porumbescu, este o artă şi încă o artă tot aşa de frumoasă, precum şi domeniul ei e numai frumos.

Ca artă, aşadar, ea pretinde de la poet o facultate specifică, spre a o putea realiza, apoi, şi o dezvoltare a acelei facultăţi, prin îndeletnicire.

Facultatea cea mai specifică pentru arta poeziei trebuie să fie superioară, e ceea ce noi numimtalent, ori chiar ingeniozitate.

Talentul acesta de poezie, este, cum aşi zice, teoria, iar exersarea, îndeletnicirea în poezie epractica ei.

Prin această teorie şi praxă, metamorfozează poetul o lume de simţiri şi cugetări estetice, prefăcându-le şi înfăţişându-le în cuvinte.

Trebuie, apoi, ca acel talent să mai aibă facultatea de a produce de sine, să inventeze originalităţi, să le pună în imagini. Această facultate e fantezia.

Şi, în sfârşit, poetul trebuie să posede deplina cunoaştere a limbii, ca să aibă toate, şi cele mai fine şi frumoase colori la dispoziţie, pentru a-şi putea exprima şi împodobi prefacerea simţurilor şi a gândurilor sale estetice, împreună cu fantezia sa, în cuvinte”¹⁴…

“– Cearcă, caută, ascultă şi întreabă de atari tradiţiuni între poporul din care eşti, în care trăieşti şi, mai ales, în care şi cu care, ca preot, vei trăi.

Tot de ce, de ce mai mult te-i îndulci de mărgăritărele preţioase şi încânătoare ce le are poporul nostru strânse la sânul său.

Şi acele mărgăritărele preţioase şi într-adevăr fermecătoare sunt poezia neamului românesc.

Cele mai scurte cântece, cea mai mică poveste să nu o bagatelizezi, să nu o ignorezi, să o scrii: ele sunt o frântură din întreguri mai mari, ori conţin, aşiş, în sine, însuşi un întreg sintetic, pe care analiticul îl va desfăşura şi dezlega, drept, ca sticla camerelor obscure…

O, poezia, poezia poporului nostru, domnule Porumbescu, este poezia întregului nostru neam şi aşa de frumoasă e această  poezie că, dezvăluindu-se ea la lumina soarelui, este ca o copilă frumoasă din Carpaţi, tânără, mândră, nevinovată şi, cum zice vorba românească: Pe soare-i putea căta, dar pe dânsa ba!”⁹.

Opiniile lui Vasile Alecsandri despre estetica şi specificul actului de creaţie surprind, deoarece anticipează teoretizările didactice ale lui Titu Maiorescu apărute, după două decenii, în cunoscutul articol O cercetare critică  asupra poeziei române de la 1867.

Îndrumările  lui  Alecsandri au dat roade. Iraclie s-a apucat să scrie, nu cu prea mult succes, balade după modelul popular, ca Aniţa, a recreat o legendă istorică, a evocat obiceiul pastoral, numit sâmbra oilor, în Stâna, a prelucrat, conţinutul pluguşorului în Aratul sau plugul de Anul Nou şi altele.

“De altfel, întreaga sa operă relevă contactul nemijlocit cu folclorul”¹⁵, se remarca într-un dicţionar literar.

Alecsandri i-a oferit şi câteva lecţii practice despre modului cum trebuie să procedeze atunci când consemnezi o piesă folclorică, auzită de la un colportor.

Ocazia s-a ivit odată cu vizita făcută  de un prieten din Câmpulung Moldovenesc, primarul Andrei Burduhos, însoţit de încă trei munteni, pe care studentul bucovinean i-a prezentat lui Alecsandri, ce locuia, împreună cu Costache Negri, la un hotei din Cermăuți.

Bardul de la Mirceşti, cum îi văzu, “îi pofti să şadă şi, dându-se în sfat cu ei, ba despre una, ba despre alta, cum şi din ce trăiesc, acolo, la munte şi cum le merge, aduse pe-ncetul vorba de stâni, la ciobani şi, în fine… de au încă cântece vechi, bătrâneşti şi de le cântă la întâlniri vesele, la nunţi, la hramuri şi altele.

Vornicul Andrei zise că da, cântă, numai acuma mai rar, că nu prea le vine a cânta de veselie.

Atunci, unul dintre cei trei, cu numele Ioniţă Sabie, unul şi mie cunoscut şăgaci şi glumeţ, întrerupând pe vornic, zise:

– Ba, acum cântăm, mai în toate zilele, dar cântăm cântecul ăsta…, dacă n-ăţi bănui să vi-l zic?

– Poftim, poftim, zi-l numai! Răspunse Alecsandri râzând.

Se puse pe scaun în preajma lui Sabie, dar cam departe ca să nu-l jeneze şi badea Ioniţă începu, pe melodia doinei în glas, nu tare şi nici slab:

Cântă cucu sus pe-un ciung,

Oi, rea veste-n Câmpulung,

Din Rarău până-n Bârgău

N-auzi alta decât rău

Şi din Runc până-n Muncel

Câmpulungu-i vai de el!

Că de când^*… au intrat în Câmpulung

Şi de când… au venit

Câmpululungu-a sărăcit!

Cu-nvârteli, cu protocoale

Au rămas satele goale.

Satele şi casele

Şi strungile, bietele…

^{* Aici numi  un nume ce eu nu-l pricepui bine.}

Şi-apoi iar zise badea Ioniţă cam în râs, cam cu dinadins:

– Nu bănuiţi, mă rog, dar aşa cam cântăm în toate zilele!

După ce fini badea Sabie cântecul, Negri şi Alecsandri se uitară unul la altul şi acesta zise către Negri:

– Pouvres, pouvres bens!”¹¹ [Bieţii, bieţii oameni!].

Aceste îndemnuri practice, receptate de un fond aperceptiv deja moştenit, au dat imediat roade, după cum o mărturiseşte cel în cauză.

“Iar eu culesei, cât am fost student, în feerii, cântece populare şi ferindu-mă cu toată sânţenia a schimba, a corija sau a adăuga, la cele ce şi cum le auzii, le trimisei lui V. Alecsandri”¹⁰.

În peregrinările sale, studentul teolog, pentru a-şi apropia informatorii umbla, întotdeauna, îmbrăcat în costum naţional, pe care-l purta cu sine în bagajele ce le avea şi la Institutul Teologic.

Ori de câte ori considerea că era cazul, Iraclie dezbrăca sutana şi se înveşmânta cu straiele lăsate de bunii şi străbunii săi, după cum singur o mărturiseşte.

Că Iraclie Porumbescu nu s-a limitat numai la poeziile culese pentru colecţia lui Vasile Alecsandri, fapt pentru care Titu Maiorescu îi mulțumește, ci şi-a extins aria căutărilor şi asupra altor specii ale literaturii populare, o dovedesc atât chiuiturile, strigăturile, zicalele, proverbele, fragmentele de cântece etc. incluse organic în naraţiunile sale cu caracter autobiografic, cât şi un manuscris  paremiologic¹² de curând descoperit  printre ineditele rămase de la S. Fl. Marian.

Colecţia de proverbe şi zicători, adunate de Iraclie Porumbescu, în timpul studiilor teologice, a fost organizată după criteriul alfabetic şi dedicată superiorului Seminarului Teologic, Teoctist Blajevici.

Manuscrisul mai sus amintit conţine 126 expresii paremiologice culese sub influenţa romantismului la modă, deoarece nu au precizate: data recoltării, informatorul sau localitatea de reşedinţă a acestuia, profesia, vârsta etc.

În subsolul paginilor, studentul culegător a explicat semnificaţia fiecărui proverb şi a fiecărei zicătoare.

Pentru a nu ieşi din canoanele prescrise de biserică, tânărul a redactat manuscrisul în alfabet chirilic şi numai semnătura a fost caligrafiată cu grafeme latine, ceea ce indică atitudinea sa personală faţă de problema folosirii alfabetului chirilic de către oficialităţile bisericii ortodexe bucovinene.

Este cunoscut faptul că în acea vreme şi mai apoi, sub influenţa lui Aron Pumnul, studentul Porumbescu şi mai apoi, preotul Iraclie, a militat pentru înveşmântarea limbii române în hainele ei fireşti, alfabetul latin. Când a încercat să introducă grafia latină în corespondenţa sa cu superiorii, preotul suceviţean a fost admonestat sever şi acuzat de samavolnicie.

      Colecţia de proverbe şi zicători, întocmită de Iraclie Porumbescu, atestă cu certitudine preocupările sale paremiologice şi se încadrează printre pionierii culegători ai acestei specii folclorice, deoarece, între 1831, când Timotei Cipariu  a alcătuit prima culegere de poveşti, ghicitori şi proverbe, rămasă în manuscris, şi cea a lui Iraclie Porumbescu, s-au publicat cel puţin şase colecţii ce cuprindeau şi proverbe, în timp ce mansucrisul pus în discuţie  avea ca obiectiv numai speciile populare paremiologice.

*

Bardul de la Mircești, a fost unul dintre cei mai competenţi îndrumători literari din câţi a cunoscut teologul ce cocheta cu muzele. Comunitatea idealurilor şi lupta tânărului teolog pentru înfăptuirea principiilor revoluţionare ce frământau Europa vremii, l-a legat pe Iraclie de Vasile Alecsandri, ca de nimeni altul.

Pe parcursul anilor, între cei doi a avut loc şi un schimb de scrisori, din care, s-au mai păstrat două epistole ale poetului român către preotul bucovinean.

În 1884, Iraclie a trimis portretul fiului său Ciprian însoţit de o dare de seamă, apărută înFoaia Diecesană, în care se evidenţiau meritele şi succesele obţinute de spectacolul operetei Crai nou, în Bucovina.

Cu acest prilej, îndureratul părinte îl roagă pe Alecsandri să facă uz de influenţa sa pentru ca prima operetă naţională să fie montată şi pe alte scene dramatice din ţară.

În răspunsul trimis de Alecsandri se remarcă profundul regret pentru dispariţia timpurie a lui Ciprian Porumbescu, deoarece a luat cu dânsul în mormânt o “comoară de armonii ce era menită a încânta generaţia căreia aparţine”¹⁶. În continuare, Bardul de la Mirceşti aprecia realizarea componistică a artistului stupcan şi o considera demnă “de a deschide porţile Teatrului Naţional din Bucureşti”¹⁷ şi, în consecinţă, el intervine, în mai multe rânduri, pe lângă conducerea prestigioasei instituţii.

În ianuarie 1889, pe când  I. L. Caragiale era director, V. Alecsandri îi trimite, de la Paris, o carte de vizită prin care-l roagă să includă în repertoriul stagiunii curente şi opereta Crai nou.

Nu am aflat în ce măsură recomandarea junimistului laureat de la Montpellier a prins viaţă, deoarece a fost făcută cu circa trei luni înainte ca dramaturgul român să-şi fi dat demisia.

Paul LEU

Kenmore, Washington, USA

NOTE

8. Scrierile lui Iraclie Porumbescuadunate şi însoţite de o schiţă biografică de Leonida Bodnărescu, partea I, Cernăuţi, Editura lui L. Bodnărescu, 1898, p. 7.
9. Iraclie Porumbescu, Amintiri, ibidem, p. 193.
10. Ibidem, p. 198-200.

11.Ibidem, p. 195-196.

12. Nicolae Cârlan, Eugen Dimitriu,Colecţia de proverbe şi zicători  a  lui Iraclie Porumbescu,în Ciprian Porumbescu. Studiu  privind  viaţa  şi  opera  compozitorului, în Suceava, 1983, p. 143-149.
13. Iraclie Porumbescu, Amintiri, ibidem, p. 193.
14. Ibidem, p. 198-200.
15. Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei R. S. România, Bucureşti, 1979, p. 704.

16. Vasile Alecsandri către Iraclie Porumbescu, scrisoare din 5/17 ianuarie 1887, Colecţia  Muzeului Bucovinei,  Suceava, inv. nr. 32 _i 39.
17. Ibidem.

Paul Leu

COLABORARTORII FOIȚEI LITERARE

     La Foița literară a periodicului Bucovina, ce apărea la Cernăuți,  au colaborat toate forțele culturale importante românești ale momentului istoric respective. Redactorii Foiței au avut în vedere, pe lângă altele, lirica cetățenească de pe întreg teritoriul locuit de români și, în acest scop, ei au dat prioritate poeziilor social-militante, urmate de cele intime și peisagiste din: Transilvania, Țara Românească, Moldova și Bucovina.

Încă din 1847, Vasile Alecsandri avea gata de tipar prima  culegere de versuri folclorice din istoria literaturii române, din manuscrisul căreia nouăsprezece piese au văzut lumina tiparului în Foița literară a gazetei Bucovina.

Păsărica, publicată în  numarul 1 din 14/26 februarie 1849, a fost prima  poezie a Bardului de la Mirecești, apărută în suplimentul literar al gazetei bucovinene.

În săptămânalul cernăuțean, unde Iraclie Porumbescu era secretar de redacție și colaborator, au mai fost publicate, rând pe rând, din 1849 și până în 1850, cele mai importante balade și legende ale proiectatei cărți, Poezii populare ale românilor: Codreanu, Păunașul codrilor, Toma Alimoș, Șerb sărac, Miorița [în nr. din 18 februarie/2 martie 1850], Mihu Copilul, Balaurul, Turturica și cucul, Șalga, Inelul și năframa etc.

Materialul folcloric expediat de Alecsandri redacției era însoțit de note introductive și explicative, de analize literare judicioase, ce vor constitui cunoscutul studiu folcloric al bardului: Românii și poezia lor.

Când, în conținutul unor note, transcrise de redacție, au apărut pumnulisme, Alecsandri a protestat și a amenințat cu încetarea colaborării.

Piesele folclorice pomenite mai sus au fost republicate în Zimbrul, ce apărea la Iași și în broșurile din 1852 și 1853, înainte de a fi fost încorporate împreună cu cele culese de Iraclie Porumbescu și de alți colaboratori, din diverse provincii, cărora Titu Maiorescu le mulțumește pentru sprijinul acordat tezaurizării unei comori artistice folclorice inestimabile.

În Foiță au mai apărut și prelucrări folclorice, cum ar fi Ieremia Movilă și Săhastrul sau Altarul mânăstirii Sucevița¹², de Iraclie Porumbescu.

Menționăm că secretarul de redacție al Bucovinei a continuat să publice folclor și după dispariția publicației ce o coordona, în alte periodice, cum a fost cazul baladei Anița sau Colnicul tătarilor de lângă Tereblecea, apărută în 1855.

1. Fl. Marian, într-o notă la narațiuneaCetatea tătarilor, scria:

“Tradiția aceasta am auzit-o de la mai mulți români din comuna Tereblecea, districtul Siretului, încă pe când mă aflam ca preot de ajutor în Siret (1880).

O variantă a acestei tradiții, compusă în versuri, a publicat-o prea cuvioșia sa părintele Ir. Porumbescu în Calendariu pentru ducatul Bucovinei pe anul mântuirii 1855, Cernăuți, sub titlul Colnicul tătarilor de lângă Tereblecea”¹³, ținea să sublinieze creatorul etnografiei române.

Prelucrarea intitulată Către Dunăre face aluzie la situația politică din timpul domniei lui Mihail Sturdza, iar Boul  lui Păcală a fost culeasă de N. Stănescu, “răzeș de pe malul Prutului”¹⁴.

Dintre reprezentanții ardeleni, alături de Aron Pumnul, George Barițiu, amintim pe Andrei Mureșeanu cu poezia Vers funebru “rostit cu ocazia rugăciunilor pentru marii români de la 28 decembrie 1848 în catedrala Brașovului”¹⁵, după cum se menționează într-o notiță redacțională.

De asemenea, edițiile recent apărute [1847] la București, au prilejuit redactorilor Foiței literare să selecteze poezii patriotice și cu caracter cetățenesc.

Din volumul Suveniri și impresii, semnat de Grigore Alexandrescu, au fost incluse: Umbra lui Mircea. La Cozia¹⁶, Dreptatea leului șiLupul moralist, iar din prima ediție a lui Dimitrie Bolintineanu: O fată tânără pe patul morții, Invocare, Mircea cel Mare și solii și Muma lui Ștefan cel Mare.

În legătură cu Vasile Cârlova, alături de o substanțială prezentare a operei, a apărut și poezia reprezentativă: Ruinurile Târgoviștei.

Colaborările scriitorilor moldoveni la Foiță sunt numeroase și reprezentative.

În fruntea lor se situează Vasile Alecsandri, care, după cum rezultă dintr-o scrisoare, s-a angajat să activeze “cu aceeași râvnă cu care a lucrat pentru Propășirea”¹⁷, spre a transforma Foița literară a gazetei Bucovinaîn “cel mai bun organ de răspândire a ideilor frumoase printre români”¹⁸.

Că așa a fost nu mai încape nici o îndoială.

De la începutul anului 1849 și până în octombrie 1850, pe lângă contribuțiile anonime, Foița gazetei Bucovina a tipărit următoarele poezii inspirate din folclor sau cu caracter patriotic: Păsărica, Lăcrămioarele, Strigoiul, Adio Moldovei, Adio la mormântul  lui Grigore Romalo, Trei arcași sau Altarul monastirii Putna, Barcarolă siciliană și Zburătorul.

Șase din poeziile amintite sunt la prima apariție, Strigoiul a fost realizată cu ajutorul lui Costachi Negri, iar Adio Moldovei este o reluare a unei scrieri mai vechi, realizată de Alecsandri prin 1848, pe când întreprindea o călătorie la Constantinopol.

Colaborarea la Foița literară a Bucovinei marchează o nouă etapă în evoluția liricii bardului de la Mircești, iar N. Iorga descoperă în ea un “nou Alecsandri întinerit, care-și cântă iarăși ariile sale vesele și vioaie și care înfățișează cititorilor săi, deprinși a vedea în el pe cel dintâi poet al Moldovei, o poezie populară îndreptată sau realizată de el, care-și va culege, astfel, îndreptările pentru viitoarea sa carieră literară”¹⁹.

Rând pe rând, au mai apărut în Foiță poezii ca Ochi frumoși de Costache Conache, Profeție scrisă la anul 1839 și împlinită în 1849,de Vasile Pogor și altele ne semnate, ca: Silvia, Suspinul din singurătate, Sonet (d-rei K. L.), Fiica și mama, Odă la serbarea secolului întâi, 1848, pentru dezrobirea vecinilor din Moldova, Adio la București, Omagiul familiei H., (I), [probabil Iraclie], De m-aș face o păsărică, Un fluture (G. A. ), Muza (către poetul Panoramei Moldovei),Nu mă uita, Stelele, Către unele femei (din Valahia – 1848),Călugărița, Privighetoarea, (de un emigrant – mai 1849), R., Un fragment din manuscrisul Noi și iar noi, Iași, 1850 și La o tânără română.

1. Sion a publicat zece poezii satirice, majoritatea fiind luate din manuscrisulPanorama Moldovei, criticând pe domnitorul momentului istoric.

Reprezentative sunt, pentru virulența atacului, următoarele versuri ale pamfletului Cântecul lui Sturza Vodă:

“Mihai vodă cel vestit

La prăpăd și la răpit,

Care-a scurs țara de bani

Dominând cinsprezece ani.

În sfârșit e alungat

De popor și de-mpărat.

Plângă curte cât o vrea.

Eu oiu râde și-oiu giuca!”²⁰.

Evoluând sub înrâurirea patriotismului luminat, a concepției estetice romantice, studentul Iraclie Porumbescu a fost cel mai de seamă colaborator bucovinean al Foiței și, în același timp, unul dintre principalii redactori ai ei, ce a menținut orientarea literară a gazetei Bucovina spre folclor, istorie și realitățile sociale ale timpului.

*

Colecția de Poezii populare ale românilor adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri, tipărită cu spesele azilului Elena Doamna, 1 vol. în 8, VIII şi 416 pag., Bucureşti, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, 1866, la realizarea căreia a contribuit și Iraclie Porumbescu, “este şi va rămâne, pentru tot timpul o comoară de adevărată poezie şi totdeodată de limbă sănătoasă, de notiţe caracteristice asupra datinelor sociale, asupra istoriei naţionale şi, cu un cuvânt, asupra vieţei poporului român, sublinia Titu Maiorescu în articolul Poezii populare române adunate de d. Vasile Alecsandri, publicat în Convorbiri literare “ din 5 ianuarie 1868.

Căci, pe lângă rangul necontestabil ce această colecțiune de poezii ne pare că ocupă înaintea tuturor publicațiunilor din ultimul deceniu al literaturii noastre, cartea d-lui Alecsandri este și va rămâne, pentru tot timpul, o comoară de adevărată poezie și totdeodată de limbă sănătoasă, de notițe caracteristice asupra datinilor sociale, asupra istoriei naționale și, cu un cuvânt, asupra vieții poporului roman.

Alecsandri împarte poeziile, culese și întocmite de d-sa din gura poporului, în balade (cântece bătrânești), doine și hore.

În ele găsim poezia aproape a întregului popor: Moldova și Țara Muntenească, Transilvania și Basarabia sunt deopotrivă reprezentate.

Mai la fiecare poezie, la fiecare aluziune socială din ea, la fiecare cuvânt mai greu, d. Alecsandri a făcut note explicative, care, în cea mai mare parte a lor, adaugă la meritul cărții și cuprind observațiuni pline de interes.

În articolul de față am dori să ne dăm în câteva cuvinte samă de impresiunea binefăcătoare de care ne pătrunde cetirea acestor poezii.

Ceea ce le distinge întâi în modul cel mai favorabil de celelalte poezii ale literaturii noastre este naivitatea lor, lipsa de orice artificiu, de orice dispoziție forțată, simțimântul natural ce le-a inspirat.

Sunt două moduri de a privi lumea care ne încunjură: cu reflecția rece, speculativă sau speculătoare și cu inima plină de simțiri.

Din cel dintâi mod ies pentru literatură cărțile de știință, din cel de al doilea – lucrările de artă. Ceea ce constituie defectul operelor de artă celor rele este confundarea acestor sfere, este lipsa de inspirare sentimentală și producerea sub impresia reflecției.

Cei mai mulți poeți ai noștri cântă fără cauză firească, simulează inspirări ce nu-i agită, descriu sentimente ce nu-i insuflă și nu este o excepție junele de 17 ani care în anul trecut trimisese spre publicare un caiet de poezii plin de „iluziuni pierdute asupra sexului frumos”.

În acești oameni nechemați și nealeși predomnește calculul, ei iau pana în mână fără a ști încă ce să cânte, se hotărăsc mai întâi să facă „o poezie” și apoi își răsfoiesc mintea pentru a găsi o materie convenabilă, și astfel lucrarea lor face o impresie tot așa de rece ca și reflecția din care a izvorât.

Nimic din toate aceste în poezia populară!

Și ce ambiție calculătoare ar putea îndemna pe simplul sătean ca să-și întrupeze simțirea în forma poetică!

Ceea ce abundanța tristeței sau bucuriei i-a scos din adâncul inimei sale nu este niciodată al lui; în toate inimele își află un răsunet și la toate le devine o proprietate: fapta lui devine fapta lor, el însuș piere necunoscut.

Junimiștii, colaboratori ai Convorbirilor literare, Iași, 1867–1886

Cea mai adâncă simțire numai îl silește astfel a se arunca afară din sine, și de aceea din poezia lui îți vorbește însăși durerea și însăși bucuria, dar nu un individ care sufere, un individ care se bucură.

Însă tocmai aceasta este semnul adevăratei poezii, și ne putem explica cum asupra Iliadei, atribuite lui Homer, s-a născut controversa dacă în adevăr este compusă de un poet Homer, sau este numai un șir de balade populare de autori necunoscuți, într-atât poetul celei mai frumoase epopee s-a consumat și s-a pierdut fără vreo urmă a individualității sale în lucrarea ce a produs-o.

Terminând aceste puţine observări asupra colecţiunii d-lui Alecsandri, nu avem decât să-i mulţumim d-sale şi celor ce l-au ajutat în culegerea şi publicarea poeziilor populare pentru lucrarea cu care au înzestrat literatura noastră“, (Titu Maiorescu, Poezii populare române, https://ro.wikisource.org/wiki/).

Colecția bardului de la Mircești constituie “un adevărat document artistic al geniului poporului nostru și al unității spirituale, contribuind, în epoca de afirmare a naționalităților europene, la cunoașterea peste hotare a națiunii noastre și, implicit, la susținerea dreptului ei la unitate politică și la independență”¹¹.

PAUL LEU

Kenmore, Washington, USA

NOTE

11.Ibidem, p. 195-196.

12. Nicolae Cârlan, Eugen Dimitriu,Colecţia de proverbe şi zicători  a  lui Iraclie Porumbescu,în Ciprian Porumbescu. Studiu  privind  viaţa  şi  opera  compozitorului, în Suceava, 1983, p. 143-149.
13. Iraclie Porumbescu, Amintiri, ibidem, p. 193.
14. Ibidem, p. 198-200.
15. Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900,Editura Academiei R. S. România, Bucureşti, 1979, p. 704.

16. Vasile Alecsandri către Iraclie Porumbescu, scrisoare din 5/17 ianuarie 1887, Colecţia  Muzeului Bucovinei,  Suceava, inv. nr. 32 _i 39.
17. Ibidem.
18. Apud: Leca Morariu, Iraclie  şi  Ciprian Porumbescu, vol. I, Ediţie îngrijită de Vasile  D. Nicolescu şi Vasile Vasile, Editura Muzicală, Bucureşti, 1986, p.89.
19. Ibidem, p. 90.
20. Scrierile lui Iraclie Porumbescu,ed. cit. p. 20.

16. Vasile Alecsandri către Iraclie Porumbescu, scrisoare din 5/17 ianuarie 1887, Colecţia  Muzeului Bucovinei,  Suceava, inv. nr. 32 _i 39.
17. Ibidem.
18. Apud: Leca Morariu, Iraclie  şi  Ciprian Porumbescu, vol. I, Ediţie îngrijită de Vasile  D. Nicolescu şi Vasile Vasile, Editura Muzicală, Bucureşti, 1986, p.89.
19. Ibidem, p. 90.
20. Scrierile lui Iraclie Porumbescu,ed. cit. p. 20.

Paul LEU

Kenmore, Washington, USA

Contactul junelui Iraclie Porumbescu cu cei aproape cinzeci de paşoptişti, care se adunaseră la Cernauca, după înfrângerea revoluţiei în provinciile locuite de români, a fost benefic şi a produs roade abundente în activitatea, în conştiinţa şi sufletul său.

De la aceştia, tânărul secretar de redacţie a gazeteiBucovina a primit numeroase informaţii în legătură  cu lupta insurgenţilor români şi, mai ales, cu privire la activitatea lui Aron Pumnul care, fiind condamnat la moarte, s-a refugiat în Muntenia.

Aron Pumnul

       Deși despre venirea lui Aron Pumnul în Bucovina a scris și G. Sion, fostul elev și succesor la catedră a lui Aron Pumnul, I. G. Sbera, referindu-se la veridicitatea mărturiilor acestuia, e de părere că:

„-Eu, orişicum, cred că adevărul e pe partea părintelui Porumbescu, pe când Sion a luat-o poeticeşte”.

Datorită lui Iraclie Porumbescu, în calitatea sa de martor ocular realist şi participant direct la evenimente, s-au păstrat multe informaţii preţioase ce au fost consemnate, cu lux de amănunte, în proza sa memorialistică.

Din rememorarea Cum a venit Pumnul în Bucovinaaflăm că fugarul iitransilvan, la Bucureşti, s-a îmbolnăvit  de holeră.

Biruit de diaree excesivă, vomitări convulsive, deshidratare, erupții cutanate, dureri, temperatură, frisoane,călătorul fugar a căzut din cale.

Cu mare greu, Aron Pumnul a putut să se târască până la umbra unui gard, iar nişte drumeţi binevoitori l-au trecut peste pârleaz, într-o livadă.

Acolo a zăcut două zile şi două nopţi, şi abia târându-se în patru labe, şi-a putut potoli setea istovitoare cu perele coapte, căzute în jurul său.

Înzdrăvenindu-se, Aron Pumnul a fost arestat în urma intervenţiei făcută de guvernul ungar şi extrădat pe o cale ocolitoare.

Casa lui Aron Pumnul, unde au fost găzduiți frații Eminovici și copiii lui Iraclie

În timpul transportului sub escortă, ajungând la Iaşi, paznicii săi l-au făcut scăpat şi el, trecând graniţa în ducatul Bucovinei, pe la Mamorniţa, s-a ascuns printre studenţiiInstitutului Teologic din Cernăuţi.

Primul cu care a luat legătura, deoarece ştia câte ceva de la cei din Iaşi, a fost  Iraclie Porumbescu.

Pe tânărul sucevițean l-a aflat adăpostit într-o chilie izolată din curtea seminarului.

Cum l-a văzut, obosit de drum şi istovit de boală, topit la faţă, cu părul cam demult netuns, cu barba crescută în neorânduială, lui Iracle îi I se făcu milă de suferințele profesorului transilvănean.

Își informă colegii, dete fuga la bucătărie ca să-i aducă ceva de cinat, apoi, trimise pe cineva, cu o scrisoare, la Alecu Hurmuzaki, prin care-i anunța sosirea revoluționarului ardelean.

În timp ce-şi îndeplinea îndatoririle de gazdă, sosi, la poarta Institutului Teologic şi trăsura Hurmuzăcheştilor, însă Aron Pumnul ezita să plece din cauza aspectului jalnic în care se aflau veşmintele şi înfăţişarea sa.

De îndată, Iraclie i-a adus un lighean cu apă, i-a dat un rând de albituri, o pereche de cizme şi paltonul său şi l-a lăsat singur.

Când a venit, după o vreme, să-l conducă la trăsură, Pumnul avea cu totul o altă înfăţişare.

Pe la zece seara, plecară împreună la Cernauca. La intrare au fost întâmpinaţi de Alecu şi conduşi într-un birou mare, unde se aflau vreo cinsprezece emigraţi din Moldova şi Muntenia, printre care şi fraţii Goleşti.

Aici a locuit mai mult timp, chiar şi după ce a fost numit profesor de limbă şi literatură română la Staats-Obergymnasium din Cernăuţi.

Printre studenţii Institutului de Teologie, din Cernăuţi, se statornicise obligativitatea ca pe lângă obiectele de învăţământ, necesare viitoarei profesiuni clericale, să se frecventeze şi cursuri de limbă şi literatură română ţinute de Aron Pumnul, câte două ore pe săptămână, supranumite de programa austriacă “limba ţării”.

Ca umare, studentul suceviţean, în anul şcolar 1849-1850, a promovat ambele cursuri ale întemeietorului istoriei noastre literare, iar la examenele finale a obţinut calificativul eminent, după cum rezultă din următorul certificat de absolvire:

“Testymoniu

Domnul Iracliu Golembiowski, născut en Suceviţa, en ducatul Bucovina, ascultătoriu de Teologie en anul al IV-lea, cercetând en cursul I, al anului școlastic 1850, prelegerile din limba românească foarte  serguincios, la esamenele publice au reportat clasa eminente, iară-n cursul al II-lea, cercetând prelegerile serguincios, la esamenele publice au meritat clasa eminente, ce se entăreșce pren aceasta.

Cernăuţi, 27 august s. v. 1850

D-or Jos. Nachlowsky

1. K. Gimn. – Director  

                                          Aron Pumnul

18. R. profesoriu de limba şi literatura romană en Supergimnasyu”¹⁸.

Având în vedere lucrarea lui Petru Maior Dialog pentru începutul limbei române între nepot şi unchi,Aron Pumnul a conceput şi tipărit, în 1850, lucrareaConvorbire între un tată şi între fiul lui asupra limbei şi literelor româneşti, prin care argumentează latinitatea limbii române şi pledează convingător pentru înlocuirea slovelor chirilice cu literele latine în scrierea română.

La întocmirea broşurii, primul profesor de română a solicitat ajutorul studentului său Iraclie Porumbescu, după cum rezultă din următoarele confesiuni ale acestuia, făcute lui Constantin Morariu:

“Convorbirea între tată şi fiu, de care pomeneşti în cele despre Pumnul am scris-o amândoi şăzând, ba la un loc, unul lângă altul, ba trimeţându-mi el răspunsurile fiului la întrebările făcute de mine, ca tată”¹⁹.

Spre a întări, în conştiinţa învăţăceilor, ideea că limba lor maternă aparţine familiei romanice, Pumnul a inclus în broşura amintită următoarele versurile, din poezia Fata de român, scrisă, în manieră folclorică, de Iraclie Porumbescu:

 “Eu sunt fată de român.

Numele mi-i Floare.

Mai slăvit ca al meu neam

Nu-i altul sub soare!

Carte donată de elevul Mihai Eminescu Bibliotecii Gimnaziștilor din casa lui Aron Pumnul, Cernăuți

România, ţara mea.

Dulce-i mult şi dragă.

Mai frumoşi voinici ca-n ea

Nu-s în lumea-ntreaga!”

iar pentru a-şi convinge discipolii de necesitatea obiectivă ca limba să îmbrace hainele ei fireşti şi nu din împrumut, a folosit fabula Buchea şi litera, de acelaşi autor.

De la revoluţionarul transilvan, Iraclie  şi-a însuşit numeroase idei, principii, sentimente şi informaţii documentare în legătură cu istoria, limba şi literatura română întocmai ca şi viitorul elev al lui Aron Pumnul, Mihai Eminescu.

Iraclie Porumbescu era considerat de Pumnul şi de amicii acestuia, ca fiind un bărbat ce a făcut servicii literaturii române din acea etapă de dezvoltare şi şi-a “câştigat destule merite însemnate prin lucrările literare de până acum”²⁰.

Pentru aceste merite Pumnul l-a solicitat, în 1862, prin intermediul lui I. G. Sbiera, să-i trimită biografia, deoarece “din scrierile Sfinţiei Sale încă s-au luat în Lepturariu nişte poezii, dar biografia […] ne lipseşte”²¹.

Se pare că poeziile: Cerşitoriul, Trândavul, Virtutea, Fluturul, Ştiinţa şi Poetul, incluse înLepturariul rumânesc pentru clasele a III-a şi a IV-a liceală şi semnate “De un sătean” sunt ale lui Iraclie Porumbescu²², deşi în legătură cu atribuirea paternităţii lor s-au născut unele dispute²³.

Tomurile Lepturariului rumânesc la care a colaborat Iraclie Porumbescu se numără printre primele antologii de literatură română şi au costituit, pentru numeroasele generaţii educate de Aron Pumnul, un principal izvor de cunoaştere temeinică a valorilor literaturii şi culturii române [din acel moment de dezvoltare], o flacără vie ce a limpezit conştiinţa naţională a românilor aflaţi sub vremelnică ocupaţie străină, o treaptă ce i-a ajutat să păşească spre viitor.

Modestul manual a îndeplinit acea muncă grea, anonimă, cantitativă, dusă de salahorii literaturii noastre şi a creat premizele dezvoltării calitative, marcată de apariţia unor arhitecți ai artei de talia lui Mihai Eminescu sau Lucian Blaga.

Mormântul profesorului Aron Pumnul

 Paul Leu

Kenmore, Washington, USA

NOTE

18. Apud: Leca Morariu,Iraclie  şi  Ciprian Porumbescu, vol. I, Ediţie îngrijită de Vasile  D. Nicolescu şi Vasile Vasile, Editura Muzicală, Bucureşti, 1986, p.89.
19. Ibidem, p. 90.
20. Scrierile lui Iraclie Porumbescu,ed. cit. p. 20.
21. Ibidem, p. 21.

22.Aron Pumnul, Lepturariul rumânesc, Tomul II, partea I, Viena, 1863, p. 17-22, 50-52; partea a II-a, 14-15 şi 23-25.

23. Leca Morariu,Iraclie Porumbescu,Cernăuţi, 1937, p. 9,12 şi Nicolae Cârlan, Iraclie Porumbescu (II), în Ciprian Porumbescu (1853-1883).  Studii  privind  viaţa  şi  opera compozitorului, Editat de Muzeul judeţean Suceava, 1983, p. 112-121.