Paul Leu

CIPRIAN PORUMBESCU, PROFESOR DE MUZICĂ LA BRAȘOV

Ajuns la Brașov, Ciprian Porumbescu solicită postul de profesor de muzică la Gimnaziul greco-ortodox român din localitate.

Prin contract, “Eforia Școlară angajază pe d-nul Ciprian G. Porumbescu ca profesor secundar de cântare la Gimnaziu, la Școala Comercială reală, precum și în clasa a II-a și a I-a de fete, cu un salariu anual de 500 de florini”[1] pentru a preda ”muzica vocală în acele școale cu 12 ore pe săptămână după planul dat de Direcțiunea școalelor noastre medii”[2].

Catedra profesorului Ciprian Porumbescu, din anul școlar 1881-1882, era alcătuită, după cum rezltă din Anuarul gimnaziului brașovean, din 10 ore rezervate predării noțiunilor teoretice de muzică vocală băieților din clasele I-IV gimnaziale (4 ore),  I-IV reale (4 ore), fetelor din clasele a IV-a și a V-a (2 ore) și 2 ore erau atribuite organizării corului elevilor din clasale V-VIII de gimnaziu și clasele I-III de la Școala Comercială.

Gimnaziul românesc  gr. ort. din  Braşov

Experiența pedagogică și didactico-metodică obținută în calitate de învățător de cânt la școlile elementare din Stupca și Ilișești, de dirijor, compozitor și animator al corului seminariștilor cernăuțeni, de inițiator al ansamblului artistic studențesc de la Arboroasa, Junimeași România jună, precum și cea receptată de la profesorii săi, în timpul studiilor vieneze, s-a concretizat într-un manual de metodică a predării muzicii în școală, pe care l-a intitulat Elementele musicei vocale pentru școalele poporale și normale, și-l avea gata redactat și pregătit a fi tipărit în anul 1881, înainte de a părăsi Viena.

Manual de muzică prin care Ciprian Porumbescu oferă informații utile în legătură cu  concepția didactică, cu principiile pedagogice ale autorului, cu metodele, procedeele, cu materialul demonstrativ, cu exercițiile aplicative folosite de “profesorul de cântări”[3] Ciprian Porumbescu, precum și cu conținutul și volumul materiei predată în anul școlar 1981-1982 la Brașov.

Elementele musicei vocale pentru școalele poporale și normale

Stăpânind pe deplin conținutul științific, căile de transmitere, a noțiunilor elementare, teoretice și practice ale muzicii vocale la nivelul înțelegerii școlarilor, tânărul profesor a început predarea muzicii după  următorul plan de lecție introductivă:

Stabilirea obiectivelor predării

“Scopul exercițiilor de cântare, preciza Porumbescu în Metodica predării muzicii în școală, este de a cultiva și perfecționa vocea  și auzul muzical, de a delătura însușirile lor cele rele și de a înmulți pe cele bune”.

În vederea realizării obiectivelor instructiv-educative propuse, profesorul își începea activitatea formativă cu elevii prin intermediul vocalizelor și continua cu interpretarea melodiilor laice și religioase anume alese.

Predarea cunoștințelor noi

„Precum vorbirea constă din cuvinte, iar acestea din silabe și sunete, așa și muzica, care se produce prin instrumente sau voce omenească, constă din arii, melodii și acestea iarăși din sunete care sunete se numesc în muzică tonuri.

-Prin ce ne răspicăm vorbirea? Întreabă profesorul.

-Prin cuvinte care constau din sunete și silabe! Răspunde un elev.

-Prin ce ne răspicăm noi în muzică?

- Prin melodii și arii care constau din tonuri!

- Ce sunt tonurile?

- Tonurile sunt sunetele produse prin muzică!

- Ce este aia, dară, muzica?

- Muzica este arta care-și exprimă vorbirea prin tonuri!

- În ce mod se produc tonurile?

- Tonurile se produc sau prin instrumente muzicale, precum de exemplu, vioara,(violin) trompeta, fluerul și altele, sau prin voce omenească.

- Cum se numește muzica produsă prin instrumente? Întreabă profesorul.

- Muzica produsă prin instrumente se numește muzică instrumentală! Răspunde elevul.

- Dar muzica produsă prin voce omenească, cum se numește?

- Aceasta se numește muzică vocală!

- Noi ne vom ocupa de aceasta din urmă, precizează profesorul și scrie pe tablă:

1. I.                    Muzica vocală
2. II.                  Note. Liniile de note.

Spre a arăta cuvintele și sunetele din vorbe prin semne vizuale întrebuințăm scrierea și scriem acele sunete cu litere, adică: A, B, C…și altele, continuă profesorul.

Asemenea e și cu muzica. Și aici putem exprima tonuri , adică sunetele muzicale, prin semne vizibile, semne care se numesc note și care au formă de puncte sau de elipse.

Precum fiecare sunet are litera sa, așa are și fiecare ton nota sa. Precum se scriu literele, parte pe linii și parte printre linii, așa este și scriera notelor și se întrebuințează la scrierea acestora cinci linii.

Liniile de note au această formă: (se scrie pe tablă)

Pre linii și printre liniile acestea se fac semnele notelor. Locul cuprins între două linii se numește spațiu. Atât liniile cât și spațiile se notează de jos în sus.

Fixarea cunoștințelor predate

- Ce sunt literele?

- Literele sunt semne vizuale pentru sunetele vorbirii!

- Ce sunt notele muzicale?

- Notele muzicale sunt semne vizuale pentru sunetele muzicii!

- Ce formă au notele?

- Notele au formă de punct sau elipsă!

- Unde se scriu notele?

- Notele se scriu, parte pre linii și parte între linii!

- Câte linii ne trebuie la scrierea notelor?

- Cinci!

- Cum se numește locul desenat între două linii?

- Locul desenat între două linii se numește spațiu!

- Câte spații sunt?

- Sunt patru spații!

- Cum se numără liniile și spațiile?

- Liniile și spațiile se numără (arătându-se pe tablă): linia întâia, spațiul întâi; Linia a doua spațiul al doilea; linia a treia spațiul al treile și așa mai departe… ”[4].

Consolidarea cunoștințelor

După ce școlarii terminau de asimilat un capitol cu noțiuni teoretice, profesorul Ciprian Porumbescu trecea la consolidarea și aprofundarea cunoștințelor asimilate la lecțiile precedente prin intermediul unor aplicații practice.

Cântecul gintei latine a lui Vasile Alecsandri pus pe  muzica lui Ciprian Porumbescu se situa, încă din anul școlar 1881-1882, la loc de frunte, alături de: Limba românească, Imnul școalei. Cântec de primăvară, Rândunica, Dor de călătorie și altele.

Melodia Limba românească inclusă în exercițiile aplicative obligatorii ale ineditei metodici redactată de Porumbescu, a continuat să fie folosită ca mijloc eficient de educare patriotică a numeroase generații de elevi, până  la mijlocul secolului al XX-lea, când a fost înlăturată de dictatura  comunistă instaurată de trupele sovietice.

La maialuri, alături de Cântec de primăvară, izbucnea din piepturile tinerilor  și mult îndrăgita melodie:

Limba românească

I

Mult e dulce și frumoasă limba ce-o vorbim

Altă limbă armonioasă ca ea nu găsim

Saltă inima-n plăcere când o ascultăm

Românașul o iubește ca sufletul său

Și pe buze-aduce miere când o cuvântăm

Vorbiți, scrieți românește, pentru Dumnezeu!

II

Glumele sunt mai bogate

Au tonul mai firesc

Românește cuvântate

Așa să trăiesc!

Pentru-o glumă românească

Sufletul mi-aș da,

Iar pe una chinezească, zău, nici o para!

Ce-i strein nu se lipește

Pentru Dumnezeu!

III

De ce limba strămoșească

Oare s-o uităm?

Am voi ca să roșească

Țărâna ce călcăm?

Limbă, Țară, vorbe sfinte

La străbuni erau

Ei ar plânge în morminte

Când ne-ar asculta!

A lor geniu ne șoptește

Din mormânt mereu

-Vorbiți, scriți în românește

Pentru Dumnezeu”[5].

Cântecul gintei latine

Text muzical de Ciprian Porumbescu

Latina gintă e regină

Între-ale lumii ginte mari;

Ea poartă-n frunte-o stea divină

Lucind prin timpii seculari.

Menirea ei tot înainte

Măreț îndreaptă pașii săi.

Ea merge-n capul altor ginte

Vărsând lumină-n urma ei.

Latina gintă e vergină,

Cu farmec dulce, răpitor;

Străinu-n cale-i se înclină

Și pe genunchi cade cu dor.

Frumoasă, vie, zâmbitoare,

Sub cer senin, în aer cald,

Ea se mirează-n splendid soare,

Se scaldă-n mare de smarald.

Latina gintă are parte

De-ale pământului comori

Și mult voios ea le împarte

Cu celelalte-a ei surori.

Dar e teribilă-n mânie

Când brațul ei liberator

Lovește-n cruda tiranie

Și luptă pentru-al său onor.

În ziua cea de judecată,

Când față-n cer cu Domnul sfânt

Latina gintă-a fi-ntrebată

Ce a făcut pe-acest pământ?

Ea va răspunde sus și tare:

,,O! Doamne,-n lume cât am stat,

În ochii săi plini de-admirare

Pe tine te-am reprezentat!

Înainte de ași începe repetițiile cu ansamblul coral vocal, constituit din elevi de la școlile medii din Brașov, profesorul Ciprian Porumbescu îi învăța cum trebuie să se comporte în fața publicului.

“Ținuta cea mai potrivită a corpului, la cântare, este cea statornică și anume în poziția aceasta: capul ridicat, pieptul înainte, picioarele puțin depărtate deolaltă, mâinile ușor alăturate de corp, respirația va fi liberă, pieptul se va mișca ușor și regulat, gâtul nu va deveni nici întins, nici apăsat, cântarea va fi fluidă, ușoară și neostoitoare, preciza profesorul.

Dacă însă se cântă așezat, atunci corpul să nu se razime cu spatele nici să se plece înainte, ci să șadă drept, cu pieptul înainte,  capul ridicat și mâinile să le ție pe genunchi sau răzimate pe bancă.

Gura trebuie deschisă moderat, cât de lărgimea unui deget, nici, adică, prea tare nici prea puțin.

Toată fața trebuie să fie plăcută, adică, nu cum să zice, fața schimonosită, dea să pară ceva zâmbie și fruntea neîncrețită.

O mare influență asupra cântării o are respirația. Aceasta trebuie să fie lină, fără zgomot și regulată. De aceea copiii trebuie să se exerseze în respirație astfel ca să tragă mult aer în sine și după aceea să-l sloboadă încet.

Exercițiile acestea trebuiesc făcute de mai multe ori pe zi, nu prea des căci atunci devine stricător sănătății”[6].

Având o fire sociabilă și fiind un fin pshiolog și pedagog înăscut, profesorul Porumbescu găsea ușor căile de access pre inima și mintea discipolilor săi, cum puțini o pot face în învățământul românesc.

El purcedea la transmiterea noilor cunoștințe folosindu-se de fondul aperceptiv format la alte discipline de învățământ.

Pornind de la cunoscut la necunoscut de la simplu la complex, de la concret la abstract, de la intuitive la deductive, de la particular la general,  trece la consolidarea celor învățate prin aplicarea definițiilor în practică. Profesorul bucovinean reușește să se facă înțeles, să fixeze, să consolideze temeinic cele predate și să determine preocupări etice și estetice.

Calitățile didactice, tactul pedagogic, dăruirea entuziastă și omenia de care a dat dovadă profesorul Ciprian Porumbescu în scurta sa ședere la Brașov, l-a făcut cunoscut, iubit și prețuit nu numai de elevii și colegii săi, ci și de cetățenii urbiei de la poalele Tâmpei.

Mulți dintre părinții cu dare de mână l-au asaltat să le mediteze odraslele cu înclinații musicale, iar sprijinitorii corului din Șchei au hotărât să-i folosească talentul la reorganizarea ansamblului vocal al Bisericii Sf. Nicolae.

Biserica Sf. Nicolae din Șchei

Paul LEU

Kenmore, Washington, USA

Paul Leu, 1951

CIPRIAN PORUMBESCU, DIRIJOR

Cu salariul de profesor Ciprian Porumbescu n-ar fi putut viețui decât mereu strâmtorat de sărăcie, fapt pentru care a fost nevoit să solicite funcția de dirijor a mai multor formații corale brașovene.

În acest scop, Ciprian a acceptat să dirijeze corul Reuniunii române de gimnastică și cântare, a Societății de lectură a studenților români,  a Biserici Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului etc.

Tânărul bucovinean a venit în Brașov la sfârșitul lui octombrie, deoarece la 14 noiembrie 1881, depune următoarea cerere la Comitetul parohial al Bisericii Sf. Nicolae din Șchei, înregistrată cu nr. 82 din 1881:

„Prea Onorat Comitet,

Subscrisul profesor de muzică la Școalele centrale greco-orientale române, din localitate, cetind în Telegraful român despre concursul din 25 octombrie 1881, își permite a cere pentru sine postul de diriginte al corului de la biserca cu hramul Sf. Nicolae, din suburbia Șcheiu, obligându-se el, după putința puterilor mele și amăsurat relațiilor de aici, a crea un cor și a executa, în toată duminica și sărbătoarea, cu coru, acesta, cântările liturgice în amintita biserică.

Atestatele și documentele mele se află de prezent, la prea onorabila Eforie a Școalelor mai sus menționate. Voi dovedi, cred pe deplin, că cunosc basul general și că am mai funcționat ca diriginte precum se vede aceasta din atestatul domnului profesor și organist al Curții Imperiale, Kren.

Adaug numai cât că în decursul petrecerilor mele în alaumatul seminarial din Cernăuți, prin patru ani, am condus corul metropolitan de acolo.

Durere că momentan nu mă pot legitima despre aceasta cu vreun atestat.

Cât despre ritualul și cântările bisericești române greco-orientale îmi iau voia a prezenta alăturatul atestat.

Brașov, 14 noiembrie 1881

Cu deosebit respect,

C. G. Porumbescu

profesor. de muzică vocală,

Absolvent de teologie și filozofie”[1].

Președintele comitetului ce a aprobat numirea lui Ciprian Porumbescu ca dirijor, începând de la „1 decembrie 1881, era un profesor al gimnaziului, David Almășan, iar printre membri se număra și directorul gimnaziului românesc, Ștefan Iosif, tatăl poetului Șt. O. Iosif.

După sucesul incontestabil al spectacolului operetei, concomitent cu alte preocupări, compozitorul-dirijor își îndreaptă atenția asupra corului Bisericii Sf. Nicolae din Șcheiul Brașovului, ce se afla la zece minute de locuința sa.

Porumbescu nu era mulțumit de structura și condițiile tehnice în care se desfășura activitatea celor treizeci și patru de coriști, deoarece construcția lăcașului de rugăciune era “ de tot neacustică”[2] și, ca atare, se impunea imperios crearea unui cor mai muneros, pentru ca bucățile muzicale executate să nu-și piardă din valoarea emoțională.

Pe de altă parte, școlarii nu puteau constitui singuri osatura unui astfel de cor, deoarece, unii dintre ei, nu aveau cunoștințele muzicale necesare și nici vocea potrivită, iar alții, fiind din jurul orașului, plecau acasă în unele zile de duminică și sărbătoare, descompletând formațiunea.

În astfel de situații, pentru a salva prestigiul corului, dirijorul apela la bunăvoința unor maturi.

După patru luni de la reînființarea ansamblului vocal, Ciprian Porumbescu s-a adresat Comitetului și Sinodului parohial, cu propunerea de îmbunătățire  a activității și structurii corului.

Cercetând adresa întocmită de Ciprian, aflăm că el dorea să facă un cor mare, “al cărui trunchi să fie, pe cât se poate, (de) invariabil și numai unele puteri să fie variabile”[3], adică elevii de la școlile unde funcționa ca profesor.

Biserica din Șcheii Brașovului

Structura urma să fie alcătuită din “juni și bărbați din popor, precum și soțiile lor, respectiv fetele lor… Cum se fac în alte părți corurile plugarilor, așa putem și noi crea un cor și încă puternic din sânul poporului nostru”[4].

Trecerea de la un cor fluctuant la unul stabil, alcătuit din oameni dotați din punct de vedere muzical,recrutați din sânul maselor, era o idee ce a fost reluată și înfăptuită de compozitorul  George Dima.

Totodată, Ciprian mai cerea să se stimuleze activitatea coriștilor și să se plătească procurarea și copierea partiturilor, iar “pentru un număr de vreo 350 de ore de instrucție și dirijat”[5],  să i se achite 540 florini.

Corul creat și instruit de Ciprian Porumbescu avea obligația contractuală de a cânta în toate duminicile, și sărbătorile de peste an, la finele anului școlar, la festivități extraordinare și la înmormântarea persoanelor distinse.

Adunate toate la un loc depășeau optzeci de ieșiri publice pe an. Munca de pregătire a unui așa de mare număr de manifestări îi ocupa o bună poarte din timpul liber și-i consuma o mare cantitate de energie fizică și intelectuală.

La toate acestea, se mai adăuga și truda pentru a compune textele musicale necesare. Numai pentru necesitățile corului bisericesc din Șchei, Porumbescu a creat vreo cinzeci de compoziții religioase. Dintre ele s-au impus piesele pentru concert liturgic, diverse “rugăciuni și imnuri, psalmii 88 și 95, 149, 100, două oratorii pascale și altele. În fruntea lor stă rugăciunea Tatăl nostru”[6].

Munca școlară, extrașcolară, activitatea dirijorală la mai multe formațiuni, reorganizarea corului de la Sf. Nicolae, meditațiile, ambiția de a se autoperfecționa și, mai ales,atmosfera umedă, friguroasă din toamna, iarna și primăvara anului școlar 1881-1882, din Brașov, au contribuit din plin la înrăutățirea mai vechii sale maladii.

Acest ultim aspect iese în evidență și dintr-o scrisoare expediată la 3 iunie 1882, lui Iraclie, în care fiul său i se destăinuia:

“Catarul meu de gât de care am suferit, neputând vorbi nemica douăsprezece zile, împreună cu tusea și durerea de gâtlej, mi-au venit de hac…

N-am slăbit deloc,  din contra, zic oamenii, că de când sunt în Brașov n-am arătat (niciodată) așa de bine, dar, cu toate acestea, mi-au slăbit membranele vocii și, în fine, și plămânul din cauza tusei”[7].

Ciprian se îngrijește, face inhalații, cură de apă minerală de la Gleichemberg, ia medicamentele prescrise, ce l-au costat peste 100 de florini.

Pe la sfârșitul semestrului (28 iunie 1882 s.v.), Ciprian intenționa să meargă la Tușnad pentru a face o cură de zer și aer curat. “E ca la Gleichemberg, o regiune de brădet cu apă minerală, băi etc. și foarte frecventată, mai ales de românii de prin România”[8].

Profesorul-dirijor era conștient că trebuie să lupte împotriva bolii ce i-a marcat existența pentru a fi util semenilor săi, pentru “ocupăciunile mele multiple și diferite”, deși își dădea seama că “pe deplin nu poți nicodată să te faci sănătos”[9].

La 26 mai, părăsind camera de suferință, Ciprian avea impresia că “nu mai este vorba de reconvalescență, ci pur și simplu de sănătate”[10].

Și brașovenii arătau un interes deosebit pentru starea sanitară a noului venit, informându-se, în permanent de la medicul curant al compozitorului, dr. Neagoe. Cunoscuții, prietenii sau necunoscuți, barbati, femei, fete, școlari, coriști veneau să-l viziteze acasă.

După accesul din luna mai, când Ciprian a fos nevoit să stea la pat, ieșind pentru prima oară din casă, a aflat “o satisfacție deplină în urările de fericire ce le primea de la oamenii ce-i întâlneam, iar copii de la școală zâmbeau cu toată fața văzându-mă iarăși printre dânșii”.

Prinzând de veste că Porumbescu a trimis vorbă să se adune corul pentru repetiție, președintele Eforiei Școlare îl sfătuiește să-și contramandeze intențiile până la deplina însănătoșire.

Tumultul vieții înconjurătoare îl chema și sociabilul Ciprian nu putea să stea deoparte și se hotărăște să participle la serbarea câmpenească organizată de elevi în luna mai, în cinstea primăverii, la Maialul din Stejăriș, însă condițiile metro îi sunt ostile și de astă data.

“Alaltăieri, joi, scria Ciprian, Mărioarei, la Stupca, a fost Maialul. Au ieșit toate școlile disdedimineață cu pompă și muzică militară. Afară, pe la orele zece, deja a început o ploaie, care a durat până ieri. Băieții, publicul și profesorii au trebuit să se întoarcă pe la orele trei. Da’ cum s-au întors? Ca românii după lupta din Teutoburgrnwald.

Mulți studenți, dintre care partea cea mai mare erau în costume naționale, numai în cămășuțe,alergau dârdâind cu dinții ca niște huhurezi, lipindu-li-se cămașa udă de trup, profesorii cu cilindrele și rocurile ploate ca niște căței aruncați în apă, iar damele…! ca vaide ele.

Fiecare îmbrăcase ce avea mai bun și când colo, nimica, ba încă și pagubăși, poate și morburi. Plouase ca din cofă. Soldații de la muzică veneau scârbiți, parcă din Bosnia.

În fine, se decise a se continua Maialul în sala mare a Gimnaziului și într-adevăr, după ce merseră toți și toate acasă, spre a –și schimba tualetele, începu o viață veselă și vioaie în sală de parcă n-ar fi fost nimica. Muzica cânta, studenții și profesorii dansau pe-ntrecute, până la ora nouă. După aceea se fini Maialul.

Bieții studenți mici, și care tot anul așteptau nerăbdători Maialul,n-au avut, firește, nici o despăgubire, ca cei mari. Pentru aceștia o să se mai facă o excursie într-o după amiază.

Eu și cu Marica am avut nas foarte bun că n-am mers. Fiind dimineața cam răcoare, ne-am decis să mergem de abia după prânz, pe la două. Dar nu mai era de lipsă.

După ce executase muzica, împreună cu studenții, înaintea Gimnaziului, cântecele compuse de mine, merserăm acasă, iar studenții plecară cu marșul din Crai nou în Stejăriș cu inima plină de bucurie și cântând colo… ”[11].

În această nouă calitate profesorul de muzică vocală al gimnaziului românesc înființează corul bisericii Sf. Nicolae din Șchei folosind și elevii mari de pe la școlile unde lucra.

Printre cei selectați s-au numărat și Ion Bogdan, din clasa a VIII-a gimnazială, viitorul slavist român de prestigiu.

Concomitent cu preocupările didactice și dirijorale, profesorul de la Gimnaziul greco-ortodox român “Andrei Şaguna”, din Braşov, mai era și dirijor second la Reuniunea română de gimnastică și cântare, dădea meditații la vioară, compunea, se instruia pe sine cu asiduitate, .

“Tocmai acum a plecat Geffrig, a avut o oră de meditație cu mine, scria Mărioarei. Cânt gama, apoi cele 200 de exerciții ale lui Czerny și mi-am comandat marele manual de Lebert și Stork.

Progresez destul de bine. Progresez destul de iute și Geiffrg e de părere că el se va mândri odată cu mine”.

După o lecție de pian Ciprian a mers cu Hermann Geiffrig,dirijor şi organist la Biserica Negră. “Eu am cântat la orgă și el a cântat ceva, dar cât de măreț, cât de patetic și sublim răsună această orgă! Și apoi, cântul său! El cântă mai bine ca concert-maistru acela!”, preciza Ciprian.

La Brașov, Porumbescu se lăsa instruit în timp ce instruia pe alții, respecta și aprecia munca celor mai pregătiți ca el și era respectat de toți concetățenii.

În iureșul acestor eforturi, când elevul sârguincios devenea profesorul model și da lecții școlarilor sau unor doamne și domnișoare, umorul, zâmbetul îngăduitor sau câte o privire mustrătoare nu-l părăseau niciodată.

Referindu-se la câteva din elevele ce le medita, profesorul constata ironic:

„Am mai căpătat, săptămâna trecută, o oră de cânt la o damă tânără care îmi plătește câte un florin pe oră. Nu știu dacă o voi ține mult, că dama e cam corpolentă și gâfâie la vocalize ca și când ar sui un deal.

Da! și astfel de dame vor să se realizeze cu ceva în lume. Dar pentru aceasta, demozelele mele, de care am acum zece, îmi fac bucurie nespusă, cântă la vocalize și solfegii ca privighetorile. Și-m vin înainte cu dragoste, reverențe și respect, de mă jenează chiar.

Cea mai tânără are cinsprezece ani. Toate fete mari,  dar, trebuie să mărturisesc, toate de o modestie rară!

Se întâmplă ca în decursul orei să mai facă una sau alta vreo bazaconie, d-apoi o unică căutătură din partea- mi le face să li se suie sângele până-n vârful urechilor…”,  se destăinuia Ciprian Mărioarei.

Profesorul de muzică al Gimnaziului Românesc din Brașov, încă din primele zile ale lunii ianuarie 1882, după un concert  dat cu elevii săi, se remarcă ca fiind un un bun organizator, dirijor, precum și un talentat compozitor. Noua sa realizare, Hora Sinaiei a fost mult apreciată de public și bisată.

Gazetele brașovene Noua bibliotecă română, condusă de Theochar Alex,  Gazeta Transilvaniei șiziarul de limbă germană Kronstadter Zeitung nu au trecut cu vederea hărnicia și iscusința noului profesor de muzică.

Referindu-se la o reuniune a Societății de lectură a studenților români din Brașov, la 6 ianuarie 1882, Gazeta Transilvaniei relata:

 Deseh de Veronica Gridinoc

 “Sala de gimnastică era îndesată de un numeros public care a ascultat cu cel mai mare interes producțiunile literare și muzicale. Ele au și mulțumit pe toți, astfel încât publicul a aplaudat viu pe directorul gimnaziului, când, la finele spectacolului a mulțumit conducătorului Societății, d-lui Andrei Bâreanu, pentru frumosul rezultat.

În special s-a distins noul profesor de muzică, domnul C. G. Porumbescu, care a știut, în scurt timp, să organizeze un cor studențesc a cărui producțiuni îi fac mare onoare.

Hora Sinaiei, prelucrată de domnia sa pentru cor, a fost mult aplaudată și a trebuit să se repete”.

Sociabilul Ciprian Porumbescu s-a încadrat cu ușurință, din mers, la cerințele vieții culturale Brașovene.  La numai câteva luni de la sosirea sa în orașul de la poalele Tâmpei, îl aflăm lucrând la pregătirea repertoriului orchestrei orașului, formată din 30 de instrumentiști, deosebit de dotați, printre care sa afla prietenul și colaboratorul lui Ciprian, Friederich Bohme, sau sprijinind activitatea muzicală a Societății de lectură a școlarilor români din Brașov.

Entuziasmul și elanul de care era săpânit Porumbescu pentru a dinamiza viața artistică brașoveană, îl putem deduce și din următoarea adresă

“Prea Onorată Eforie,

Subsemnatul, împreună cu mai mulți colegi ai săi și cu  mai mulți membri ai Reuniunii române de gimnastică și cântare, are de cuget a da vreo câteva reprezentațiuni teatrale în favoarea studenților bolnavi de la institutul nostru și al mai multor instituțiuni filantropice naționale din loc.

Neavând alt local pentru scopul  acesta, diletanții mai sus numiți își permit a ruga pe mult onorata Eforie a Școalelor Române și medii din Brașov, să binevoiască a le concede , pentru câtăva vreme, Sala cea mare a edificiului școlar.

Brașov, în 3 februarie 1882

Cu deosebit respect, C. G. Porumbescu,

Profesor de muzică”[12].

 Paul LEU

Kenmore, Washington, USA

Paul Leu

ÎNTRUPAREA UNUI VIS

Descoperind, la Brașov, condiții prielnice pentru prezentarea unor spectacole musical-dramatice de anvergură: spațioasa sală de festivități a gimnaziului, o orchestră numeroasă și bine instruită, un cor exersat și mai mulți prieteni cu voci cultivate, Ciprian Porumbescu a hotărât să întrupeze realizarea unui vis mai vechi, experimentat, parțial și incomplet, la Cernăuți,cu Candidatul Linte.

Visul de a crea o operetă românească a fost amplificat pe când studia în capitala valsului și viziona acolo spectacole de prestigiu. În cei doi ani, cât a stat la Viena, Ciprian Porumbescu a venit în contact direct cu opereta europeană, cultivată de Strauss, Suppe, Planquette etc. și și-a însușit, în manieră proprie, trăsăturile acestei specii muzicale.

Ambianța cultural-economică a Brașovului a stimulat înclinațiile firești ale artistului de la Stupca, ce avea, pe drept cuvânt, “vână melodică, umor, talent poetic și dramatic”, determinând preludiul afirmării operetei Crai nou.

Desen de PIM

Folosind drept libret comedia Crai nou a lui Vasile Alecsandri ce proiectează, pe un fundal de bas, mitul că dorințele tinerilor îndrăgostiți se împlinesc odată cu apariția Lunii noi,a Craiului nou al nopții înstelate, Porumbescu realizează o compoziție veselă, optimistă, senină, stenică, inundată de vis, tandrețe și melancolie.

Subiectul comediei lui Alecsandri mai fusese folosit și de Alexandru Flechtenmacher și de Ion Andrei Wachmann însă “fără darul melodic al lui Porumbescu, al cărui mari însușiri au asigurat operetei o viață mai lungă în activitatea formațiilor de artiști amatori din Transilvania și Bucovina.

Deși era suprasolicitat de activitățile școlare, extrașcolare și cetățenești, Ciprian Porumbescu a găsit timp ca din noiembrie 1881 și până la începutul lui februarie 1882, să compună muzica pentru opereta Crai nou și să distribuie partiturile interpreților.

Textul literar-muzical original folosit de Porumbescu la transpunerea scenică a lucrării sale lirico-dramatică, în două acte, pare a fi manuscrisul nr. 73 existent la Biblioteca muzeului primei Școli românești din Șcheii Brașovului, sau, poate, exemplarul pierdut după care românii din Bela Crikva, Jugoslavia, (Biserica Albă din Banatul sârbesc) l-au copiat, folosit și apoi l-au trimis Mărioarei Pațiu-Porumbescu.

La 9/21 februarie 1882, rolurile se cunoșteau iar repetițiile se desfășurau cu success. Moralul artiștilor amatori angajați la o asemenea realizare și a compozitorului dirijor era ridicat, după cum o confirmă Ciprian într-o scrisoare către Iraclie:

Ciprian Porumbescu

văzut de Veronica Gridinoc

„Opereta mea merge, deja, foarte bine. De luni începem probele pe scenă și de duminică, acum în două săptămâni, o reprezentăm. Publicul este, deja, foarte nerăbdător și nu mai poate aștepta ziua repetiției.

Interesul e atât de mare încât oamenii care priveau la început întreprinderea mea cu compătimire, auzind de proiectul ce-l fac acum, manifestă zelul cel mai călduros  pentru cauză.

De o să aibă succes bun o vom da de trei ori. De două ori pentru scopuri filantropice, a treia oară în beneficiul meu”[1].

Obstacolele ce se ridicau în fața unei asemene  inițiative îndrăznețe și dificile au fost surmontate cu ajutorul acordat de prieteni și colegii de la liceu, de sufleorul Pandele Dima, de sprijinul material și moral dat de regizorul amator Ioan Bucur Popp, mare negustor din Țara Bârsei, ce a suportat toate cheltuielile de regie necesare punerii în scenă a operetei, fără a se gândi că le va recupera vreodată.

Brașovenii discutau cu interes etapele pregătirii spectacolului românesc și așteptau nerăbdători premiera absolută. Gazeta Transilvaniei întreținea atmosfera anunțând că:

“O trupă de diletanți, compusă din membri ai Reuniunii locale de gimnastică și cântare studiază cu mare zel opereta Crai nou de Vasile Alecsandri pentru care domnul Ciprian Porumbescu a scris o muzică foarte frumoasă. Cele mai fermecătoare din cântecele noastre populare variază cu cele mai potrivite coruri pentru subiectul piesei în chestiune.

Cu coriști cu tot, vor fi vreo 60 de persoane, dintre care, mai bine de 20 de dame.

Deoarece opereta nu va putea să ocupe o întreagă seară, se va reprezenta, totodată și mica comedie Rămășagul, scrisă tot de simpaticul nostru Alecsandri.

După cum suntem informați, credem că reprezentarea va fi de duminică într-o săptămână (27 februarie stil vechi).

Localul va fi sala cea mare a Gimnaziului român de aici.

Așteptăm cu nerăbdare! ”[2].

După șase zile de la anunțul pomenit mai sus, organizatorii au făcut să apară pe străzile Brașovului actul de naștere al operetei românești, afișul ce anunța:

“O SOCIETATE DE DILETANȚI

Va reprezenta

Sâmbătă, în 27 Februarie st. v.(1 martie st. n.)

În sala cea mare a Gimnaziului român de aici

Opereta

CRAI NOU

de Vasile Alecsandri, muzica de

Ciprian Porumbescu

Personajele

Moș Corbu, cimpoier bătrân

Anica, orfană

Bujor, căpitan de jandarmi

Dochița, tânără țărancă

Leonaș, tânăr

Fete, flăcăi de munte

Ispravnicul

Jandarmi

——-O——-

Prețurile:

Fauteill 1 fl., loc numerotat parter 40 cr.

Pe galerie 80 cr. Entrée parterre 40 cr.

Biletele se află de vânzare la librăria H. I. Ciucu și seara la cassă

Începe la 7 ore seara

Brașov, 22 februarie st. v. 1882

Aranjorii”[3].

 Susținut de colegii săi de la gimnaziu și de alți intelectuali, concomitent cu punerea la punct a partiturilor, cu recopierea și orchestrarea lor de către Fredrich Bohme, instrumentist ce cânta cu măiestrie din corn, repetițiile se desfășurau cu succes, iar Gazeta Transilvaniei, din 23 februarie (7 martie) 1882, continua să-și anunțe cititorii că “Teatrul român  din Brașov, o societate de diletanți, va prezenta în 27 și 28 februarie, în sala cea mare a gimnaziului român, de aici opereta Crai nou”[4].

Vestea punerii în scenă a unui spectacol musical-dramatic românesc s-a răspândit cu iuțeala fulgerului prin Brașov, Șapte Sate, Râșnov, Bran, Ghimbav, Cristianu, iar la spectacol au venit cu mic cu mare, încât spațioasa sală a gimnaziului a devenit cu totul și cu totul, neîncăpătoare.

În pregătirea spectacolului au fost folosiți peste șaizeci de artiști amatori, iar rolurile principale ale operetei Crai nou au fost interpretate de: Carolina Lenghel (Anica), Cornelia Roman (Dochiţa), Andrei Bârseanu (Bujor), Vasile Voinea (Leonaş), G. Strâmbu (Ispravnicul), Zosim Butnaru (Moş Corbu). Sufleur a fost Pandele Dima, iar regizor Ioan Bucur Popp.

Spectacolul a beneficiat și de concursul orchestrei Societăţii Filarmonice din Brașov.

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA

Printre cei mai apropiaţi colaboratori ai Revistei No14 Plus Minus se numără şi profesorul Paul Leu, cetăţean american de origine română, stabilit în apropiere de Washington, SUA. Cititorii noştri au remarcat şi apreciază foiletonul dedicat lui Ciprian Porumbescu pe care noi îl publicăm de mai multe numere, un „serial” dedicat compozitorului român redactat cu pertinenţă şi o extraordinară grijă pentru detaliu – ceea ce mă face să adaug faptul că Paul Leu este unul dintre cei mai atenţi şi mai rafinaţi cercetători ai fenomenului muzical românesc – pe care nu a obosit să îl practice o viaţă întreagă.

Viaţa lui Paul Leu este similară unui pasionant film de acţiune – cu întâmplări neobişnuite, datorate în principal agitatei istorii a României în perioada postbelică. De unde ştiu acestea? Din monografia dedicată domniei-sale, pe care am primit-o recent la redacţie, şi care este semnată de scriitorul Octavian Nestor.

Lucrarea – Paul Leu, un condei transcontinental – se citeşte pe nerăsuflate, ca orice istorisire a unei vieţi extraordinare, puse în slujba frumosului şi a adevărului.  Paul Leu, la cei 85 de ani, a lăsat urme proeminente în cultura românilor de pretutindeni, menţionează Octavian Nestor. Ele s-au evidenţiat atât în analiza pertinentă a literaturii inedite germano-române din Bucovina austriacă, cât şi din vehicularea multor adevăruri incomode, din etapa trăită de el. Lucrările realist-critice, obiective, de tip balzacian, ale profesorului Paul Leu sunt perfect argumentate şi documentate ştiinţific, iar forma lor de prezentare atrage nu numai pe specialişti, ci şi marele public, deoarece istoria este surprinsă cinemascopic, în mişcare şi în devenire, iar autorul este un veritabil maestru în fluidizarea cronologică a principalelor evenimente din secolele al XIX-lea, al XX-lea şi al XXI-lea.

Lucrarea biografică este structurată în cinci capitole: I. Informaţii biografice, II. Profesorul  (Paul Leu a fost profesor la Liceul militar din Câmpulung Moldovenesc, apoi profesor la Suceava şi Profesor universitar); III. Scriitorul cercetător (Paul Leu este istoric şi critic literar, autor de monografii, îngrijitor de ediţii critice şi pentru copii, muzicolog şi enciclopedist); IV. Anexă documentară şi V. Bibliografie. M-am bucurat să regăsesc printre paginile bibliografiei şi Revista No14 Plus Minus, listată pe zeci de pagini.

Doar pentru a oferi o scurtă imagine asupra activităţii scriitoriceşti a colegului nostru Paul Leu, iată câteva din volumele publicate de domnia-sa:

Paul Leu: Ciprian Porumbescu – documente şi mărturii, Muzeul judeţean Suceava, 1971

Paul Leu: Ciprian Porumbescu, monografie, Muzeul judeţean Suceava, 1972

Paul Leu: Martirul inimii, Liga Tineretului Român din Bucovina, Editura Licurici, Suceava 1995

Paul Leu: Remember Ciprian Porumbescu, film TV, 1996

Paul Leu: Iraclie Porumbescu, monografie, colecţia Patrimonium, Editura Euroland, Suceava, 2000

Paul Leu: Ciprian Porumbescu, martir al inimii, No14 Plus Minus.

Suntem cu toţii fericiţi şi onoraţi să putem citi acest volum şi să îl putem prezenta în Revista unde Paul Leu este redactor; oricare dintre cititori doreşte să îl parcurgă, îl poate împrumuta de la redacţie.

Salutăm iniţiativa scriitorului Octavian Nestor şi a editurii Euroland şi îi felicităm pentru acest eveniment editorial, iar Maestrului Paul Leu îi dorim sănătate şi inspiraţie mai departe!

Veronica Anghelescu

Paul  Leu

ECOURI ÎN PRESA VREMII LA PREMIERA ABSOLUTĂ A OPERETEI CRAI NOU

 Lansarea primei operete românești la Brașov, a avut un ecou intermitent în presa transilvană, ce a născut și unele discuții contradictorii. După cel de al doilea spectacol, zelul și promptitudinea masmediei locale a încetinit, dând gazetarilor un răgaz pentru a medita asupra unui eveniment de importanță națională petrecut la Brașov. Gazeta Transilvania în numărul 25, din 28 februarie/12 martie 1882, confirmă premiera operetei Crai nou, iar a treia zi după ultimul spectacol dirijat de Ciprian Porumbescu, la 3/15 martie 1882, informa:

“Cele două reprezentații ale operetei Crai nou de Vasile Alecsandri, muzica de Ciprian Porumbescu, au avut un suces peste așteptări”.

Cu probitate profesională, presa de limbă germană, Kronstädter Zeitung”, nr. 3 din 15 martie 1882, în cronica muzicală Crai nou operette von Porumbescu, sublinia că succesul operetei nu se datorește numai marii simpatii de care se bucura autorul, ci mai ales,  valorii artistice a compoziției porumbesciene.

Spectacolul musical-dramatic “a fost primit cu vânzarea totală a biletelor şi cu multe aplauze. La aceste aplauze nu a putut contribui numai simpatia naţională,ci trebuie să recunoaştem că mai ales compoziţia a contat la aplauzele specialiştilor.

Dacă nu vrem să trecem cu vederea acest succes în care mândria națională și preferința personală își spun cuvântul, trebuie să recunoaștem că opereta poate conta pe un succes estetic, mai ales, în fața spectatorilor.

Ea este concepută cu mare îndemânare și rutină, mai ales corurile sunt minunat compuse, iar romanțele vor face întotdeauna  o mare impresie asupra ascultătorilor, astfel, încât compoziția se poate încetățeni pe scenă.

Dacă putem obiecta ceva – din acest punct de vedere – aceasta este împărţirea. Are de fapt un singur act care durează aproape două ore fapt pentru care recomandăm împărţirea operetei în două acte şi unele scurtări în interesul dezvoltării mai repede a acţiunii.

Reprezentaţia de aici, prin diletanţi, a fost foarte bună”[1],  preciza cronica redactată în limba germană.

După aproape o săptămână de la premieră, în Gazeta Transilvaniei, cronica muzicală Teatrul românesc la Brașov, ce avea ca motto Crai nou, Crai nou, Crai nou, la noi bine-ai venit!, Aurel Mureşianu scria:

“Suntem siguri că mulți vor aștepta cu nerăbdare ce cronică vom face reprezentațiunii de sâmbătă și duminică a operetei Crai nou (Lună nouă) scrisă de Vasile Alecsandri pentru care domnul Ciprian Porumbescu, profesor de muzică la Gimnaziul român de aici, a compus muzica.

Am asistat la amândouă reprezentațiuni, dar trebuie să mărturisesc că puține momente am putut dedica criticii, căci voiam să gustăm deplin bucuria ce simțeam la aspectul frumoaselor româncuțe, care cântau și jucau cu atâta grație, de-ți râdea inima în piept.

Dacă ne-ar trebui o dovadă pentru aceea că toate neajunsurile timpului, societatea noastră română din Brașov, a progresat mult, apoi aceasta ne-a dat-o pe deplin cele două reprezentațiuni din săptămâna trecută.                                                                                                                                                                                                                                     Cei ce cutează, câștigă! zice un proverb nemțesc și domnul Porumbescu a experimentat adevărul lui prin efectul cel bun ce l-a produs compozițiunea asupra publicului român de aici și chiar asupra străinilor.

Am zis, a cutezat, pentru că prima încercare a unui componist este întotdeauna cutezanța. Domnul Porumbescu posedă, fără îndoială, un talent promițător și o fecunditate mare în compozițiune.

Muzica ce a compus-o pentru Crai nou e vie, fără îndoială și ne dovedește că a studiat cu multă diligență operele compozitorilor moderni Offenbach, Genee, Strauss, Suppé, Lecocq ș. a.

Corurile sunt foarte frumoase și pline de efect. O impresiune plăcută fac și solourile și duetele melodioase ale operetei, dar afară de cântecele naționale intercalate, puține sunt părțile de originalitate ce ar trebui să o întâlnim la o operetă populară română.

Cântecul Dochiței, de la începutul actului, conține, spre exemplu, frumoase motive românești, dar și acest cântec pierde mult din efectul lui prin pauzele prea mari ce se fac între versuri.

Pe de altă parte, valsul cântat de Dochița și ispravnic nu se potrivește  nicidecum nici cu caracterul Dochiței, nici cu cel al întregii operete a lui Alecsandri.

Dar nu trebuie să uităm că este prima încercare a domnului Porumbescu și atât muzica, cât și încercarea și executarea operetei a surprins și a mulțumit pe toți, ceea ce au documentat desele aplauze repetate.

La frumosul succes al noutății a contribuit mult entuziasmul cu care au jucat și au cântat damele și domnii executanți. Doamna Carolina Lenger (Dochița) are o înfățișare foarte plăcută, pe scenă cântă și joacă foarte frumos. Domnișoara Cornelia Roman (Anica) e simpatică și grațioasă în cântecele ei, domnul Andrei Bârseanu face minunat pe ispravnicul și-a studiat rolul cu multă pricepere. Domnul Z. Butnaru joacă foarte bine și cu multă siguranță pe Moș Corbu și mișcă pe auditori cu vocea lui plăcută. Domnul V. Voinea (Bujor) este un impozant și flexibil căpitan de jandarmi, iar domnul G. Strâmbu (Leonaș) cântă binișor.

Pentru buna executare a corului, felicităm cu deosebire pe toate frumoasele coriste  care, ca și coriștii, au fost îmbrăcate toate în costum național.

În fine, nu putem să nu facem mențiune cu mulțumire de multa silință ce și-a dat-o și de dibăcia ce a dovedit-o și cu această ocazie domnul Ioan B. Popp ca regizor, precum și aranjarea scenei  ș.a. Domnia sa a încurajat mult pre actorii diletanți și a contribuit, astfel, la asigurarea succesului serii”[2].

În baza drept la replică, acordat de Gazeta Transilvaniei, în numărul 29 din 14 / 26 martie, Ciprian Porumbescu afirma:

“Prea stimate domnule redactor,

            Vă rog binevoiți și dați loc următoarelor rânduri în coloanele prețuitului dumnevoastră ziar, primind, totodată, expresia distinsei și profundei mele stime și considerațiuni.

În numărul 27, din 5 martie a. c. a prețuitului dumneavoastră ziar, se află o recenzie asupra operetei mele Crai nou, în care, între altele, se zice că muzica acestei operete dovedește că aș fi studiat cu multă diligență operetele compoziturilor moderni  ș. a.

Spre rectificarea aserțiunii acesteia, îmi permit a declara, la locul acesta, că eu, din toată literatura muzicii moderne, chiar componiștii aceștia îi cunosc mai puțin și nicicând nu i-am făcut obiect de studio, neocupându-mă mai deloc de dânșii.

Şi dacă este vorba de vreun componist, pe care l-am studiat şi-l studiez şi acum cu multă diligenţă, atunci îmi permit a spune că componistul acesta e însuşi poporul nostru român, carele stă peste Offenbach, Genée, Suppé etc.

Cu privire la celelalte obiecţiuni din menţionata recensiune, eu nu mă exprim mai departe, ci las să vorbească opul meu şi toţi aceia care au asistat la reprezentaţiune şi ştiu să-l taxeze după adevărata lui valoare.

Brașov, 8 martie 1882

C. G. Porumbescu,

profesor de muzică”[3].

Bustul lui Ciprian Porumbescu, din Parcul Ioan Nemeș, Suceava, realizat de Cârdei Ion

În acelaşi număr în care a apărut precizarea lui Ciprian Porumbescu cu privire la principiul estetic al activității sale artistice, redacţia Gazetei Transilvaniei reia punctul de vedere al directorului, astfel:

“Nu înţelegem ce vrea domnul Porumbescu cu rândurile de mai sus. În critica făcută de noi nu am zis, că d-sa n-ar cunoaşte alţi compozitori, decât Offenbach, Suppé, Strauss ş.a., ci am voit să zicem numai, că muzica ce a compus-o pentru “Crai Nou” dovedeşte o mare afinitate cu muzica din operetele numiţilor compozitori.

Fraza despre “poporul român componist” nu se prea potriveşte cu seriozitatea ce se cere de la un specialist în muzică. Ne îndoim foarte, că domnul Porumbescu ar fi studiat cele două valsuri şi cântecele în tempo de vals din opereta d-sale de la poporul român, şi mai curând credem, că le-a studiat dacă nu de la tânărul Strauss apoi negreşit de la Strauss cel bătrân.

Dacă domnul Porumbescu ne asigură, că studiază cu mare diligenţă compoziţiunile poporului român, apoi îl felicităm, căci are talent şi poate să ajungă departe.

Dar noi nu l-am consilia să persiste pe cărarea, pe care a apucat cu prima sa operetă căci, repetăm, muzica ce a făcut-o pentru versurile lui Alecsandri poate fi cât de frumosă, vie şi plăcută, iar originalitatea îi lipseşte mai de tot.

Apărând aserţiunea din critica noastră pe care domnul Porumbescu nu a putut-o răsturna, odată ne va fi mulţumitor pentru observaţiunile noastre sincere”[4].

La 2/14 noiembrie 1882, apare în “Gazeta Transilvaniei” o altă cronică, scrisă de medicul curant a lui Ciprian, Gh. Băiulescu, violonist concertist diletant.

“Public atât de numeros şi ales, din localitate şi din împrejurimi, nu ne aducem aminte să se fi întrunit de mult ca în seara memorată. Sala de concert era aşa de ocupată, încât mulţi au trebuit să se întoacă, neavând loc.

L-am consilia ca la soliştii vocali să folosească mai puţin cornetul şi să se servească mai mult de flaut, care se apropie mai mult de instrumentul nostru tradiţional, de fluier… Să se ferească a da o extensiune prea mare compoziţiilor d-sale, spre a evita în chipul acesta repetiţii …

Dirijorul a ştiut, în numai câteva repetiţii, să iniţieze nişte muzicanţi străini în caracterul pieselor noastre naţionale.

Ariile din  Crai Nou au devenit la noi poporale …, cu atât mai mult regretăm că opereta nu a fost cerută de Teatrul Naţional Bucureşti …

Orchestra a trebuit să repeteze o parte din rapsodie, iar compozitorul a fost aclamat din toate părţile“.

Datorită numeroaselor solicitări ale publicului, la numai două săptămâni are loc cel de al treilea spectacol și ultimul, ce s-a desfășurat sub bagheta compozitorului.

Fiind în plin process de creație, Porumbescu, in spectacolul din14/26 martie 1882, a intercalat, între actul prim și cel second, cea mai nouă lucrare a sa, Hora Brașovului.

Actul protocolar era un semn de respect și prețuire atât pentru acei  care l-au primit cu brațele deschse, l-au apreciat și i-au stimulat personalitatea creatoare, cât și reconfirmarea crezului său artistic, direcția artei sale.

Cele trei spectacole ale operetei Crai nou, dirijate de Ciprian Porumbescu, în martie 1882, la Brașov, au pus piatra de temelie teatrului liric românesc, iar meritul revine artistului cetățean ce a purces de la folclorul muzical românesc. Bucuria întreitului succes a fost împărtășită nu numai de locuitorii din Țara Bârsei, ci și de românii de pretutindeni.

Paul LEU

Kenmore, Washington USA

Paul Leu văzut de Byce Smith, Las Vegas, 2005

CIPRIAN PORUMBESCU ÎN CONCEDIUL MEDICAL

LA STUPCA

Odată cu încheierea primului an școlar, Ciprian Porumbescu renunță la gândul de a merge la Tușnad pentru refacerea sănătății șubrezite și hotărăște a se trata la Vatra Dornei și acasă.

În acest scop, la 27 iulie 1882, el adresează Comitetului Bisericii Sf. Nicolae din Șchei, următarea cerere:

“Nedat fiind cu clima de aici, din Brașov, îndată după sosirea mea, ocupând postul de profesor de muzică la Gimnaziu, am avut de suferit în privința sănătății, loviturile cele mai cumplite, căci mă făcură să pătimesc tot anul fără ca să mă fi putut întrăma pe deplin.

Gara Ițcani, Suceava

Acuma, în timpul feerilor, sunt necesitat, conform ordinăciunei medicilor, să fac o cură de apă minerală la baia Dorna, din Bucovina spre care scop rog preaonoratul Comitet să binevoiască a-mi acorda concediul de șase săptămâni și a-mi lichida salariul pentru luna august acuma, deja la 1 iulie ca să-mi pot acoperi, întrucâtva, spesele curei mele”.

A doua zi, profesorul de muzică și directorul corului bisericesc a fost anunțat, oficial, că i s-a aprobat concediul solicitat pe lunile iulie și august.

După o ședere de circa patru luni la Brașov, Mărioara, însoțită de Ciprian, s-a întors la Stupca. Revederea satului bucovinean îi provoacă profesorului venit în concediu o bucurie de nedescris, însă mare i-a fost dezamăgirea când nu a fost lăsat nici măcar să privească pe fata visurilor sale. Toate încercările directe au dat greș, zdrobindu-se de zidul izolării ce-l ridicase familia Gorgon în fața lui Ciprian și a Mărioarei.

Atunci, îndrăgostiții din Carpați au recurs la o intermediară ce avea acces nelimitat în casa Gorgon, Lola Lichtenberger. De la ea Berta a aflat totul despre Ciprian, noua situație socială, materială, sanitară, succesele componistice și altele.

Doamna Gorgon, vigilentă, a descoperit mesagerul indezirabil, l-a certat cu toată asprimea și i-a interzis să le mai calce pragul casei, iar pe Berta a dat-o în paza unor rude de la Rădăuți.

De această stare conflictuală ne dăm seama dintr-o scrisoare a îndrăgostitei prin care cerea scuze Lolei:

“Te rog să nu fii supărată pe mine, fii sigură ca eu regret mult și sunt foarte îndurerată că te-am amestecat în nenorocirea mea. Nu se va mai întâmpla… Nu te voi mai întreba de suferința și sănătatea lui. Tu nu trebuie să-mi mai scrii despre el”[1].

Starea deprimantă a lui Ciprian este agravată și de o criză de hemoftizie.

Ca răspuns la noua situație creată, Adamina Gorgon trimite celor de la Stupca o fotografie a întregii familii strâns unită în jurul Bertei.

Ciprian nu a disperat nici de astă dată. El  a reîncercat să-și facă drum către fata iubită. În acest sens, expediază lui Michel, vărul Bertei de la Rădăuți, o scrisoare cu rugămintea de a i-o înmâna. Acesta, deși-i era prieten, nu dă curs rugăminții lui Ciprian.

*

*

Bustul lui Ciprian Porumbescu din Parcul Central al Sucevei, Ioan Nemeș,  

realizat de Cârdei Ion

În timpul șederii sale la Stupca, artistul român oscila între bucuria  succeselor obținute la Brașov, plăcerea de a se simți înconjurat de cei dragi și tristețea provocată de dragostea neîmplinită.

Firea extrem de sensibilă a artistului l-a făcut să oscileze între o comportare optimistă, tonifiantă și momente de disperare profundă ce-l ducea până la lacrimi, în tot timpul concediului său din vara anului 1882.

Mărioara Porumbescu

Din această stare de marasm Ciprian evada, din când în când, gândindu-se la oamenii entuziaști și primitori, la realizările și la meleagurile din depresiunea Bârsei.

Un indiciu în acest sens îl constituie faptul că artistul a scris, la Stupca mai multe compoziții închinate celor pe care-i lăsase, pentru o vreme, spre a-și petrece concediul mai aproape și totuși foarte departe de Berta.

Artiști ai Ansamblului Ciprian Porumbescu, din Suceava

Paul LEU

Kenmore, Washington, USA

Paul LEU

Porumbescu se folosea de toate împrejurările pentru a cunoaște îndeaproape viața, datinele, obiceiurile din principalele momente ale existenții omului și muzica românilor de pretutindeni.

Îndată după reîntoarcera sa la Brașov, vechiul său prieten de la România jună, Andrei Bârseanu, îl invită pe Ciprian să participe la nunta surorii sale, ce s-a desfășurat în satul Dârste, de lângă Brașov.

Datorită acestui eveniment cardinal, la sfârșitul lunii august sau începutul lunii septembrie 1882, îl găsim pe profesorul Ciprian Porumbescu, alături de familia lui Lazăr Năstase, participând la o nuntă țărănească din Dârste de lângă Brașov.

“Nunta a fost foarte interesantă, nota Ciprian într-o scrisoare redactată în limba germană, în special pentru mine, deoarece niciodată n-am văzut așa ceva.

Înainte de toate, trebuie să știi că preotul face nunta pentru acei oameni cu care și în urma cărora trăiește, deci pentru țăranii săi! Aceasta e caracteristic.Ceilalți participanți, musafirii, sunt persoane secundare

Dârste

Deci, enoriașii săi sunt musafirii săi, cu care petrece și cărora le acordă toată atenția posibilă. Aceasta se datorește împrejurărilor locale, unde preotul este atât de dependent de țărani. E inutil să spunem că, de fapt, așa ar trebui să fie, mai ales la noi românii pe care ne ține strâns o legătură, aceea națională.

Nunul mare este un țăran, iar nună, soția sa. Muzicanții cântă bucăți românești, lumea stă la mese și mănâncă. Unde? În grădină, sub pomi, sunt așezate mese lungi, frumos acoperite.

La acestea stau toți, curat îmbrăcați, femeile în rochii de mătase, toate cu acele specifice ștergare, fine, în jurul capului, cu pieptărașe de mătase sau catifea, strânse pe corp, cu salbe etc.

Dar fetele? Fetele?

Nu există. Fetele nu merg la nuntă, asta nu se cuvine.Numai bărbați și femei.

Au fost mai multe mese în formă de potcoavă, dintre care la una ședea nunul mare lângă socru mare. În fața lui erau cele două lumânări care se țin la cununie.

La masa din mijloc, la mijloc, ședeau notabilitățile, deci, de exemplu, eu, Năstase, bătrânul Nicolau, viitorul socru, Bârseanu,Catinca, etc. și mirii. Eu ședeam la un colț și lângă mine Leni, ce a venit cu mama ei, deoarece a făcut rochia miresei și au îmbrăcat mireasa. Lângă Leni ședea mirele, mireasa etc.

Mireasa nu era urâtă, deși nu s-ar putea spune că e frumoasă. O față prelungă și slabă, statură mijlocie, ochii fratelui ei. Mirele este fercheș, tânăr și deloc prost. Mireasa purta o rochie de brocart de mătase, de culoarea porumbului, un văl lung cu acea mirtă artificială, pe care am văzut-o noi, odată, la Laszol.

În timpul mâncării, care a fost foarte bună, s-au ținut câteva tuasturi. Apoi, cam pe la friptură, s-a început încasarea darurilor. Fiecare care voia să dea ceva, bineînțeles, numai bani, mergea la nunul mare și-i depunea pe masă.

Acesta striga, la fiecare, cu voce tare ca să audă toți

-          De la Dumnezeu mai mult, de la Domnia lui N N doi florini!

El însuși dăduse cinci florini, ceilalți câte unul, doi, trei, iar eu doi florini.

Eu n-am lăsat să-mi spună numele, ci de la un muzicant din Brașov.

După un timp, a cântat muzica o bucată oarecare, ce e cunoscută oamenilor, semn că masa s-a terminat. Și toată lumea s-a sculat.

A urmat promenada prin grădină și aranjamentul pentru dans. S-a dansat în grădina vecină, deoarece acolo era iarba cosită. Muzica s- postat la mijloc, împrejur erau bănci lungi, improvizate, care, din când în când pârâiau suspect sub greutatea dârstencilor grăsuțe și acum începu dansul cum n-am mai văzut vreodată și atât de frumos, ca mai rar!

A fost o nuntă românească, cum trebuie să fie la un preot. Toți joacă, tineri și bătrâni. Întâi hora miresei, când trebuie să joace toți (eu totuși n-am dansat), însă o horă minunată! Un rondou imens, ce se mișca atât de frumos, în tact, cu acei anumiți pași, cu mâinile, splendid!

Apoi a urmat Brâul, Bârsăneasca, o polcă, Breaza, Ardeleanca, Hațegana Hora Dârstei, Învârtita etc. Dumnezeu știe, că nu se mai sfârșea un joc mai frumos ca celălalt. Și cum știau să danseze! Nici n-ai crede că acești bărbați, aparent atât de greoi și neîndemnatici, în cizmele lor mai pot păși atât de ușor și de sprinten și fac cele mai frumoase figuri și fiecare dintre ei, bărbați sau femei, joacă atât de bine!

Fiica preotului cunoște toate aceste dansuri și le joacă cu fiecare. De fapt, este așa: îndată ce o femeie este luată la joc, ea joacă atât timp cât ține muzica, bărbatul când este obosit, predă dansatoarea lui altuia, același iarăși altuia, astfel încât o dansatoare joacă opt-zece dansuri, fără să părăsească locul de joc. Nunul și nuna joacă într-una. Noi ședem pe bancă și privim.Eu cred însă că ai privi un an întreg fără să te saturi. Odată cu lăsarea serii, încetează jocul și oamenii se răspândesc pe la casele lor.

Noi am intrat în casă, ni s-a dat tortă și vin și am plecat acasă.

Nuntașii, cei mai intimi, împreună cu mirii, se  duc, seara, la nunul mare, acolo se mămâncă, se bea și se joacă”[1].

Prezentarea obiceiurilor prilejuite de unul din momentele importante ale vieții românilor, nunta, este făcută cu umor și minuție, datorită spiritului de pătrundere al observatorului experimentat, ce înțelegea, în esența lor, valorile etno-folclorului autentic și nu livresc.

Străvechiul ceremonial desfășurat la nunta fetei preotului Bârseanu din Dârste, pe care artistul de la Stupca îl surprinde derulându-se maiestos, sobru sub ochii săi, îi întărește convingerea că singurul componist pe care trebuie să-l studieze pentru a crea muzica cultă românească este poporul român, iar comorile sale trebuiesc  puse la temelia dezvoltării compozițiilor.

Paul LEU

Kenmore, Washington, USA

Paul Leu văzut de PIM, 1978

După desfătarea prilejuită de autentica și pitoreasca  manifestare folclorică și etnografică, Ciprian , în compania unui grup de prieteni, între care sa afla și familia pictorului Mișu Pop, face o excursie, de o zi, în Poiana Brașovului.

Cântând și discutând tuișii adhoc se pomenesc în mijlocul covorului de verdeață și lumină, presărat cu margarete de pe spinarea Postăvarului.

O parte dintre turiștii brașoveni, între care se afla și profesorul Ciprian Porumbescu,  au continuat urcușul. Ajungând pe cea mai înaltă stâncă, Vârful Postăvarului,  excursioniștii au rămas extaziați de priveliștea ce li s-a așternut la picioare.

Poiana Brașovului

 “De aici, scria Ciprian Mărioarei, de-abia se pot vedea și munții ceilalți, pe care, din Brașov, nu-i vezi: Bucegii, Ciucaș, Piatra Craiului, Neagoiu, Piatra Mare, niște piramide colosale și parcă, în dispreț, ne uitam la lumea de jos.

Ne simțeam liberi, departe de vuietul lumii, aproape de cer și de Dumnezeu. Nu-ți pot descrie ce simțăminte năvălesc într-un astfel de moment, dar îți pot spune că e ceva deosebit.

Pe de o parte te crezi ca o nimica în fața măreției naturii, iar pe de altă parte te simți ridicat și entuziasmat, știindu-te domn al înălțimii acesteia, te simți înaripat de idealuri sublime și, parcă,te ții de ceva mai mult decăt un om.

Am stat aici, sus, pe stânca cea mai înaltă a Postăvarului, peste o oră și ne-am delectat cu priveliștea prea frumoasă, am respirat un aer curat și limpede ca în rai. Am mâncat și ne-am întărit pentru marșul pe care aveam să-l facem îndărăt.

Vârful Postăvarului

Înapoi nergeam ca și cu vaporul. Într-o oră și jumătate am ajuns jos, în Poiană, unde ne aștepta, deja, societatea cealată și ne primi cu strigăte de:

-Vivat!

Eu zic societate pentru că fiecare venise cu toată familia.

Era un foc mare asupra căruia stau tingirile cu tocană și fleicile. O mămăligă mare se făcuse , aveau o mașină de sifon și am mâncat, am băut am râs. Mai ales cu Paulina Popp făceam comedii grozave.

Pe la șase seara ne-am întors la Brașov, unde am ajuns la opt și jumătate.

M-am culcat îndată și am adormit dus, căci eram obosit grozav. A doua zi mă dureau picioarele și abia le mai ridicam.

Astăzi însă nu-mi este nimica și, trebuie să-ți spun că, la început, îmi era frică să fac partida, căci credeam că, poate, n-o să mai pot sui așa de sus. Dar, din contra,mă simt atât de bine, parcă-s cu totul alt om, nu tușesc deloc, sunt gras la față de se miră toți de mina mea, pârlit îs, ca un țigan”[1].

Juni braşoveni, delegaţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1918

Paul Leu

Kenmore, Washington, U S A

Paul Leu

Viena, datorită ambianţei culturale elevate, l-a ajutat pe tânărul stupcan să-şi consolideze sănătatea fizică, să mai uite de Berta, să se instruiască organizat şi, din când în când, să compună câte o melodie în afară de cele impuse de ambianța vieneză.

Prin intermediul unor colegi bănăţeni de la România jună, între care se număra şi medicul Gh. Crăciuneanu din Ciclova, localitate minieră de lângă Oraviţa, Ciprian ajunge să fie cunoscut şi să cunoască valea Caraşului.

De la contemporanul său, Iuliu Birou, aflăm că studentul Porumbescu a vizitat Oraviţa în 1880. Pe când străbătea  drumul abrupt şi colţuros ce ducea, prin pădurea nesfârşită de fag, spre Anina, în mintea artistului s-a zămislit o nouă melodie, pe care a intitulat-o: Marşul cântăreţilor din Oraviţa.

De remarcat e faptul că, în mica aşezare de la poalele Apusenilor, se aflau două reuniuni muzicale, una germană şi alta română.

“Manuscrisul acestui marş, ne informează Virgil Birou, s-a păstrat în arhiva corului din Oraviţa, până în preajma celui de al doilea război mondial”[1].

Lucrarea muzicală a circulat, apoi, sub titlul de Marşul cântăreţilor.

Tot la Oraviţa, în 1880, a fost tipărit, pentru prima dată, opusul nr. 6 a lui Ciprian Porumbescu, intitulat Cântec de primăvară, pe versuri de V. Bumbac.

Evenimentul editorial a fost remarcat şi de revista Familia, astfel:

“Dl. C. G. Porumbescu, june compozitor român din Bucovina, a scris iarăşi un cvintet, nou. Acesta e intitulat Cântec de primăvară [Op. 6], cuvinte de V. Bumbac.

A apărut la Oraviţa, în Banat, ca proprietate şi editură a librăriei I. E. Ţieranu, care a făcut un fapt vrednic de laudă, dând o mână de ajutor la editarea acestei compoziţiuni, care, desigur, va fi îmbrăţişată cu căldură din partea publicului”[2].

Melodia avântată, plină de lumină şi voie bună a corului bărbătesc Cântec de primăvară, după 1895, a devenit marş de drumeţie, cântat la petrecerile de arminden, la diverse adunări școlărești şi cu alte ocazii.

Prin 1937, fragmentul melodic de la începutul Cântecului de primăvară a servit, o vreme, ca semnal al pauzelor de la postul de Radio Bucureşti și marș de drumeție pentru expedițiile organizate de Straja Țării.

La scurt timp după difuzarea Cântecului de primăvară, tipograful-librar I. E. Ţieranu tipăreşte cel de al 7-lea opus, sub titlul: Coloane române. Quadrille, compuse din motive de arii naţionale române pentru pian de C. G. Porumbescu[3].

Modestul tipograf, iubitor de cultură şi arte frumoase, a trebuit să recurgă la serviciile imprimeriei Iosef Eberle, din Viena, pentru a tipări partiturile şi a le pune la dispoziţia publicului bănăţean, a dirijorilor corurilor săteşti şi asociaţiilor muzicale din Transilvania.

În anul universitar 1879-1880, studentul Ciprian Porumbescu şi-a canalizat aproape întreaga energie pregătirii organizate în ambianţa centrului academic european, aşa că nu e de mirare dacă constatăm că a compus relativ puţin în acest interval de timp. Pe lângă cele șapte opusuri tipărite la Cernăuți, Viena şi Oraviţa, el a mai dat la iveală încă câteva lucrări de mică întindere.

La 8 martie 1880, cu ocazia zilei de naştere a lui Iraclie Porumbescu, Ciprian i-a trimis tatălui său un Imn de urare, la 30 martie realizează corul bărbătesc Numele tău, pe versuri de Dimitrie Bolintineanu, iar la 23 iunie 1880, crează valsul pentru pian Souvenir de Viena.

În sesiunea de vară a anului 1880, studentul Porumbescu promovează toate examenele de la Conservator şi de la Facultatea de Filozofie a universităţii vieneze, după cum o atestă Schulschein-ul eliberat de Conservatorium für Musik und darstellende Kunst, Schuljahre 1879-1880 şi Absolutarium eliberat de Rector der K. K. Universtät zu Wien und Decan der philosophichal Facultät.

Încheindu-şi primul an de cercetare sistematică a muzicii şi pe cel de al treilea an de studiere a istoriei şi geografiei, în dimineaţa zilei de 17 iulie 1880, condus de gazda sa Hendrik Eidmeyer şi de domnişora Josefina, studentul integralist părăseşte mulţumit oraşul lui Schubert şi Strauss şi, după o absenţă de aproape zece luni, revine la Stupca cu gândul  de a o vizita cât mai grabnic pe Berta Gorgon.

Paul LEU

Kenmore, Washington, USA

Prof. Paul Leu văzut de lt. col. C. Lambadare, Breaza, 1957

Primul semestru al anului școlar 1882-1883, îl readuce pe profesorul Ciprian Porumbescu în torentul muncii cotidiene. Se mișcă ca argintul viu, când îl aflăm printre elevii școlilor la care funcționa, când la repetițiile corurilor ce le dirija, când pregătind, cu înfrigurare,  un concert planificat pentru octombrie, când instruindu-se cu Geiffrig, când visând la Berta, când distribuindu-și opurile sale… Încă din iunie 1882, avea gata de tipar Hora Brașovului, o Polcă din operetă și urma să apară un Potpuriu cuprinzător din Crai nou.

În ajunul zilei sale de naștere, Ciprian se afla singur, în camera sa de lucru și se odihnea cu gândul la cei de acasă, la anii copilăriei, când mama și tata îl sărutau, îl dezmierdau și-i ofereau bucatele preferate, la clipele frumoase petrecute cu prietenii de la Gimnaziul din Suceava. După cină, cum stătea la pian, aude în bucătărie o serenadă, cântată de mai multe voci tinere. Erau actualii săi elevi de la Gimnaziul Românesc din Brașov.

În dimineața zilei de 2/14 octombrie 1882, când împlinise douăzeci și nouă de ani, pe la cinci, când visa că acorda un pian împreună cu Berta și doamna Gorgon, se trezește în armonia unei muzici minunate.

“Nu știam dacă visez, consemna Ciprian într-o scrisoare redactată în limba germană. Mi-am închis strâns pleoapele pentru a prelungi, cât se poate de mult, această clipă minunată.

Bőhme, Bătrânul meu Bőhme, cu încercatul lui cvartet de suflători, cânta în camera alăturată. Suna așa de frumos, așa de frumos! Ei executau Aceasta este ziua Domnului.

Nu puteam să mă smulg din visul meu și în clipa aceea mi-a fulgerat prin piept o durere atât de profundă și de neexprimată în sunetele dulci ale instrumentelor și eu am plâns amar.

-          Doamne, Dumnezeule! Ce biet nenorocit sunt, totuși!

Bőhme a intrat apoi în cameră și m-a felicitat. Eu m-am sculat am aruncat ceva pe spate și am trecut în odaia alăturată. Bőhme mi-a făcut cadou, atunci, un tablou splendid realizat numai din albumițe pe o periniță de catifea neagră, ghirlande sub sticlă într-un cadru auriu. Extraordinar de frumos!

Am fost așa de mișcat, ca un putinei de bătut unt și l-am sărutat de sute de ori pe bătrân. Ei au mai continuat să cânte apoi au plecat.

La orele opt m-am dus să iau micul dejun, m-am întors acasă ,am cântat la pian. A venit Geiffrig, a ținut lecția, apoi, la orele zece m-am dus la școală, am ținut cursurile până la douăsprezece.

M-am dus la masă și am primit felicitările colegilor mei de masă. Altminterea, n-a știut nimeni de onomastica mea, nici măcar Năstasi”[1].

”După masă, continuă să povestească Ciprian într-o altă scrisoare către Mărioara, m-am dus la promenadă. A fost așa de frumos! Drumul era presărat cu așa de mult frunziș, care foșnea așa de plăcut!

Era foarte multă lume. Printre alții și Frieda. Când am văzut-o de departe venind, m-am întors. Ea era cu domnișoara Kuhlbrand și trebuie să mă fi observat, căci, deodată, am băgat de seamă, că iuțește pasul pentru a mă ajunge din urmă.

În sfârșit, am prins curaj și când se găseau destul de aproape de mine, m-am întors subit și m-am găsit față în față cu ea. Ea nu se aștepta la asta. S-a făcut roșie ca focul și a trecut repede mai departe. Și apoi și-a continuat promenada.

Ne-am întâlnit, încă, de câteva ori și ne-am privit așa de obraznic ca și când noi am fi fost niște vechi prieteni, știe Dumnezeu, de când lumea.

Ea poartă acum pălărie neagră, cu care nu mai aseamănă cu Berta. Și apoi ea râde nițel cam mult”[2].

Porumbescu intenționa, după cum rezultă dintr-o scrisoare din 28 septembrie 1882, ca în patru săptămâni să dirijeze ultimul său concert dat la Brașov, cu proprile-i compoziții: 1. Uvertura la Crai nou, 2.Hora Prahovei, 3. Ah, suflete!, 4. Vals, 5. Te-ai dus, 6. Mazurca, 7. Doina pentru piston (Flugelhorn), 8. Potpuriude cântece naționale.

Abia la 16 octombrie, după ce a primit felicitările de la Iraclie, Mărioara, Ștefan, Laura și de la Lola, Ciprian a simțit că a fost ziua lui de naștere și a devenit, vesel, bine dispus.

“Astăzi am primit frumoasele tale cadouri de ziua mea scria surioarei sale. Numai lucruri drăguțe și foarte necesare. În special fularele.

Îți mulțumesc scumpă surioară din toată inima, pentru toate și pentru abajururile așa de vesele. Îi mulțumesc și tatii, în special pentru florintul de argint, care a plecat în pușculiță. Umorul tău m-a înveselit mult cum n-am fost deloc astăzi.

Azi a avut loc prima repetiție generală pentru concertul meu și merge admirabil. Concertul a fost însă amânat cu câteva zile deoarece Terschak n-a putut să dea concertul lui vineri, din motive de boală, ci a trebuit să-l amâne pentru vinerea viitoare.

Eu, la început, n-am vrut să aud nimic despre asta, când, într-o după masă, a venit la mine domnișoara Dolli personal și m-a rugat să-mi amân concertul. Eu n-am putut să o refuz”[3].

La reîntoarcerea din vacanța de vară, Ciprian se simțea destul de bine, după cum singur o declara într-o  scrisoare, “dar odată cu începutul lui octombrie, în urma unei răceli, am contractat un catar ușor împreună cu tuse, așa cum am mai avut adeseori.

Acest catar, în mare parte, e în legătură cu călătoria mea de la Chizătău. Atunci deja tușeam destul de tare. A mai venit, apoi, o vreme foarte agitată pentru mine.

Din cauza nervozității, am început să compun și am compus întreg programul pentru concertul meu”[4].

Profesorul se afla la acea dată într-o permanentă stare de febră „la care se mai adaugă și oboseala de la școală și biserică. Dar eu nu m-am dat bătut, am urmat programul cu strictețe și am făcut și prima repetiție cu orchestra pentru concertul care urma să aibă loc vineri.

Prima repetiție a avut loc luni, a doua marți. Era o vreme rea și posomorâtă. Seara m-am dus la școala de gimnastică, unde făceau domnii exerciții și mă uitam la ei.

Atunci m-a prins pe mine dorul să fac exerciții gimnastice așa cum făceam în trecut cu băieții de la Stupca. Deci, sus la bară fixă, mă învârt de câteva ori și mă scobor iarăși, mă țin însă numai cu mâna stângă și rămân câtva timp astfel agățat. Când sar jos, simt ceva ciudat în partea stângă a pieptului, dar a fost ceva trecător.

Ne-am dus la cină la Popp. La orele zece eram în pat și am adormit foarte liniștit. Către ora unu, m-am trezit și am simțit pieptul plin cu ceva și horcăind îngrozitor.

Oho! Gândesc eu, e rău! Aprind lumina, scuip, sânge! Aceasta se repetă. Continuai să-mi aplic comprese reci,aveam însă doctoria de la bunul meu Zihlaz. Am luat-o, dar sângele nu se oprea. Sufeream chinurile morții singur, fără nici un ajutor, noaptea,ceva groaznic!

Vai! Noaptea asta nu o s-o uit toată viața, iar starea asta de disperare îmi făcea și mai rău. Dacă ași fi putut să mă liniștesc mi-ar fi fost imediat mai bine. Credeam că acuma s-a sfârșit cu mine.

Se făcuse două și jumătate și sângele continua să curgă din plămâni. Atunci, m-am gândit să trimit după medic. M-am dus în cealaltă odaie, mi-am adus cele necesare pentru scris și i-am trimis un bilețel lui Neagoe să binevoiasă a veni imediat la mine.

Dar un lucru ciudat. Când am terminat de scris biletul, m-am calmat și sângele a încetat cu încetul. Am șezut liniștit în pat, n-aveam voie să mă lungesc, până către orele patru, când am constatat că pericolul trecuse.

M-am liniștit complect și m-a cuprins un somn ușor. Dimineața, pe la șapte și jumătate, a venit doamna Tischler și am trimis-o după Neagoe.

De câte ori tușeam scuipam sânge. Neagoe nu era acasă.

După masă a venit Băiolesu și m-a sfătuit să nu dau concertul. Eu n-am cedat. Afișele erau deja lipite, tot publicul îl aștepta cu înfrigurare, sala din clădirea Redutei n-aș mai fi primit-o așa de curând, deoarece acolo dădea reprezentații o trupă de teatru maghiar. Deci concertul trebuia dat!

Asta se întâmpla miercuri. Eu am rămas în pat și joi am fost liniștit, am luat doctorii. Vineri la orele zece a avut loc reprezentația generală. M-am dus, așa slab cum eram și am dirijat repetiția de la zece până la două după prânz, căci bucățile erau grele și nu prea mergeau bine, în special Rapsodia. M-am întors acasă și am stat liniștit în pat, până seara. Băiolescu m-a vizitat de mai multe ori și mi-a dat calmante.

La șapte şi jumătate am plecat, cu o birjă, spre sala Redutei. Toată lumea sosise, de asemenea și orchestra. Sala era ticsită de lume, așa după cum ți-am mai scris. Orchestranții și-au ocupat locurile, era orele opt, eu am mai luat un praf efervescent și am ieșit pe scenă.

Am luat liniștit bagheta și, să fie cu noroc, dă-i drumul până la sfârșit.

După concert m-am dus cu trăsura acasă, am dormit liniștit, am rămas, ziua următoare, în pat.

Din nenorocire, în noaptea următoare s-a repetat hemoragia. Aveam însă hemostatice și s-a terminat cu bine.

Începând de atunci am continuat să tușesc și să scuip din ce în ce mai mult sânge. N-am spus nimănui nimic despre asta pentru că oamenii, care și așa mă calomniază că sunt tuberculos, să nu facă și mai mare vâlvă. M-am plâns lui Neagoe, lui Chelariu și Năstasi”

Paul Leu

Kenmore, Washington, U S A

Braşov

Ecouri la ultimul concert dirijat

 de Ciprian Porumbescu

La 27 octombrie/8 noiembrie 1882, Ciprian Porumbescu, cu ajutorul orchestrei Societăţii Filarmonice, a prezentat,  în sala Redutei, ultimul său spectacol dat brașovenilor.

Cu această ocazie compozitorul-dirijor a interpretat: Rapsodia Română, Uvertura la opereta Crai nou, Potpuriu naţional, marşul La Carpaţi, valsul Fantome, mazurca Catincuţa, Hora Prahova, cvartetul de corni Mugur, mugurel(la cornul I, bunul său prieten, Fr. Böhme) ş.a.

un moment de a se afirma. La 4 noiembrie 1882, apare în Gazeta Transilvaniei următoarea cronică, scrisă de medicul Gh. Băiulescu, violonist concertist, care îl îngrijea pe Ciprian Porumbescu

Remarcabilul eveniment artistic a prilejuit presei de la poalele Tâmpei:

“Public atât de numeros şi ales din loc şi dimprejur nu ne aducem aminte să se fi întrunit de mult ca în seara memorată. Sala de concert era aşa de ocupată, încât mulţi au trebuit să se întoarcă, neavând loc.

Centrul Cultural Reduta Brasov

L-am conciliat ca la soli (“solişti vocali”) să folosească mai puţin cornetul şi să se servească mai mult de flaut, care se apropie mai mult de instrumentul nostru tradiţional, de fluier… Să se ferească a da o extensiune prea mare compoziţiilor d-sale, spre a evita în chipul  acesta repetiţii …

Dirijorul a ştiut, în câteva probe (“repetiţii”) să iniţieze nişte muzicanţi străini în caracterul pieselor noastre naţionale. Ariile din <Crai Nou> au devenit la noi poporale …, cu atât mai mult regretăm că opereta nu a fost cerută de Teatrul Naţional Bucureşti …

Orchestra a trebuit să repeteze o parte din rapsodie, iar compozitorul a fost aclamat din toate părţile”[1],Observaţiile critice din articol nu l-au supărat pe Ciprian Porumbescu.

La 28 octombrie, Ciprian Porumbescu, în sala Redutei, ticsită de oameni, atât la parter cât și la galerie, a fost ovaționat cu un delir de aplauze. Primul concert, din cele trei programate, a fost magnific, aproape toate piesele a fost nevoit să le repete. La Rapsodie și la Potpuriu compozitorul avea impresia că spectatorii și-au ieșit din minți, așa de mare larmă făceau.

Ciprian preciza într-o scrisoare către Iraclie și Mărioara, că nici el nici publicul n-au avut încă un astfel de concert românesc cu piese atât de alese, bine compuseși bine executate.

“Gazeta Transilvaniei umblă iarăși cu șovăire, credea dirijorul compozițiilor,așa că în publicitate puțin o să iasă ceva despre concert. Și anume, din cauza aceasta, redactorul Mureșan e dus la Iași.

În locul lui e Bârseanu. Omul acesta a fost atât de slab, că n-a mers nici la concert. O să vină, așadar, numai o simplă notiță de la un altul.

Aseară am putut cunoaște că numele meu e deja pus pe baze solide și cum că opurile mele sunt destul de bune și destul de coapte”[2].

Absența unui om autorizat de gazetă nu a împiedicat, totuși, ca, în coloanele acesteia, să apară o prezentare amănunțită a concertului, “scrisă cu bună judecată și pricepere de Băiulescu” și  pe care Ciprian a considerat-o ca fiind “o critică demnă de gazetă, de concert și de publicul care a fost la concert”[3].

Succesul concertului instrumental de vineri  27 octombrie 1882, ce întrupează noua concepție estetică a compozitorului-dirijor, prin care preconizează crearea și dezvoltarea muzicii culte românești a fost pusă în evidență de Gazeta Transilvaniei cât și de Noua bibliotecă românească.

            Presa brașoveană și-a dat seama de semnificația acestui moment de pionierat, când se năștea teatrul liric național și se conturau, în orașul de la poalele Tâmpei, noile direcții ale dezvoltării muzicii instrumentale originale românești.

“Concertul domnului Porumbescu a însemnat începutul unei vieți muzicale în care ritmul și melodia populară românească se statorniceau în sălile de concert din care, apoi, continuau să fie fredonate în diferite societăți, convenții colegiale”[4], remarca dr. Băiulescu și se indigna că opereta Crai nou nu a fost introdusă încă în repertoriul Teatrului Național din București.

Afișul ultimului concert dirijat de C. Porumbescu

Atmosfera brașoveană în care se contura o nouă etapă de organizare și dezvoltare a muzicii instrumentale a fost relatată, cu lux de amănunte, în revista Noua Bibliotecă Română   ce urmărea realizarea unei culturi unitare naționale.

După ce cronicarul muzical de la publicația bilunară din Brașov amintește, că la spectacol a venit un numeros public din oraș și din împrejurimi, cum nu-și mai amintește să fi văzut, continuă:

“Sala de concert era așa de ocupată, încât mulți au trebuit să se întoarcă, neavând loc. Dovadă eclatantă de  simpatia generală de care se bucură zelosul nostru compositor.

Concertul începe cu marșul vioii intitulat La Carpați, după care urmează uvertura operetei Crainoupe care o cunoaștem mai demult și care ne amintește, iarăși, toată frumusețea măiestriei compoziției a operetei Crainou.

Valsul Fantome, cu motive românești, a fost o lucrare destul de serioasă și putem observa diferența dintre aceasta și multe altele de genul lui, scrise numai cu scopul de a pune în mișcare picioarele. Cântecul Ah! Suflete și Hora Prahovei au fost şi trebuiau să fie repetate.

Partea a II-a începe cu Rapsodia română, unică piesă de felul acesta în muzica românească. Ea ar merita să fie apreciată de un specialist și cunoscător de muzică, ca să i se creadă ce se poate face din muzica românească în mâna unui compositor. Ce poate acesta să producă din frumoasele și prețioasele motive ale lirei românești.

Am rămas uimiți și, în intimitatea noastră, ne-am format convingerea că dacă muzica noastră a apucat pe o cale atât de solidă și sănătoasă, în scurt timp o să vie și pentru ea momentul când va fi prețuită și din partea străinilor, după cum se cuvine.

Rapsodia română de domnul Porumbescu poate sta cu drept pe o treaptă cu Rapsodia ungară de Liszt.

Concertul se fini cu un Potpuriu National realizat cu rară dexteritate și artă, ariile plăcute și melodioase curgeau atât de natural și armonic una din alta încât întregul potpuriu a fost ascultat până la fine cu mare încordare și atenție, cu toate că timpul înaintase binișor.

Când răsunară pătrunzătoarele acorduri din Deșteaptă-te române publicul nu se mai putea reține și erupse în salve de aplauze, care  se potențară fără întrerupere și, la fine, sala fierbea ca un Vulcan, concertantul a fost chemat de repetate ori pe scenă și întâmpinat cu frenetice urări de bravo. Piesa a trebuit să se repete.

Felicităm pe iubitul nostru compozitor pentru succesul brilliant ce a obținut cu tot dreptul, îi suntem recunoscători pentru plăcutele momente de distragere ce ne-a cauzat și dacă ar fi să mai adăugăm ceva este să-l asigurăm, că dacă cu frumosul său talent va cultiva și pe viitor muzica națională cu același zel, inima română totdeauna va fi cu domnia sa și cu toții vom fi mândri de dânsul”[5].

Ciprian Porumbescu obișnuia, mai ales în Tagebuch, ca după trecerea unei etape din zbuciumata și meteorica sa existență, să-și sintetizeze realizările și să-și evidențieze lipsurile. Așa a procedat după încheierea anilor de studii de la Cernăuți, Viena și Brașov.

 Biserica Neagra

Într-o scrisoarea dresată lui Vasile Halip, la 2 noiembrie 1882, Ciprian îl anunța că “aici, în Brașov, îmi merge foarte bine, dar numai în privința materială.

Sunt profesor de muzică la Școalele Centrale Superioare, unde am un salariu de 600 florini, sunt directorul corului de la biserica cea mare de aici, unde am o mie de florin și mai am unele ore private, așa că am cu totul 2.000 de florini pe an, dar ce folos că nu sunt sănătos.

Încurând,pe 15 noiembrie, plec în Italia pe trei-patru luni, sper să-mi restaurez plămânii, care au apucat un drum periculos sănătății mele.

Elemente apte de muzică am aici, în Brașov, destule.

Am compus o operetă, pe care am prezentat-o de mai multe ori cu succes foarte strălucit. Dau concerte cu orchestra orășenească, treizeci de inși, muzicieni excelenți, susțin, în biserică,un cor de dame și bărbați, peste cinzeci etc., așa că în privința muzicală am teren destul de larg. Și ce este mai mult, am un public care știe a prețui osteneala mea, un public înțelegător și cu dare de mână”[6].

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA

Ciprian Porumbescu spre

 Riviera Di Levante

Pe măsură ce trenul de Budapesta alerga cu viteză, traversând podișul transilvan spre inima Europei, artistul român se gândea la prietenii care l-au condus la gară. Rând pe rând îi treceau pe dinaintea ochilor chipurile lui Andrei Bârseanu, N. Petrea-Petrescu, Chelariu, Frederch Böhme și a altora…

Îi venea în minte activitatea doamnelor din societatea brașoveană și mai ales frăsuiala lui Lazăr Năstasi care, în ultima săptămână, a alergat dintr-un loc în altul pentru a-i pregăti bagajele și cele necesare pentru lunga sa călătorie.

Desen de Veronica Gridinoc

Deodată filmul imaginilor recente s-a întrerupt și gândul i-a zburat spre necunoscuta Italie. Ciprian visa, cu ochii deschiși, la întinderile albastre ale Mediteranei, la clima ospitalieră ce-l așteaptă.

Prin minte i se deruleau numeroase secvențe născute din fantezia sa și hrănite cu cele ce citise și auzise despre locurile de baștină ale strămoșilor.

Și tocmai când i se părea că respiră “aerulcaldși îmbălsămat din cereasca Rivieră, rememora Ciprian într-o scrisoare către Lazăr Năstasi, mă vedeam deja preumblându-mă în umbra portocalilor, pășeam, plin de admirație, pe malul mării, când, deodată, mă poticnesc de o piatră și cât pe ce eram să cad în abis, numai ce aud, ca din cer, cuvintele:

-Ou partirez vous, Monseur?

Mă reculeg și, în fine, îmi vin în fire. Privesc în jur. Văd o damă tinerică, frumușică, ba chiar și oacheșă, lângă mine, care-mi adresase aceste cuvinte.

Riviera Di Levante

În momentul acesta eram stăpânit de iluzii italiene și nu-mi venea să mă cuget la o conversație și încă în franceză, nici chiar cu o damă frumoasă.

Cât de scurt mă întrebă, pe atât de scurt îi și răspunsei:

-Escusez M-em, mais  je ne parle pas francais!

Se făcu o pauză și eu mă pusei, iarăși, pe gânduri italiene. Când, deodată, aud iarăși:

-Hava… (Undeplecați)?

Îi replic iarăși:

-Nem tudok magyarul! ( Nu știu ungurește).

Urmă un:

-Ah! Din partea damei, tras pe tact de 4/4 din în timp de alegro. Se făcu iarăși o pauză.

-Wohin fahren zi? țipă dama curioasă.

Atunci îmi pierdui și eu puțin cumpătul și într-un ton destul de tare, încât se putea auzi și prin vagoanele celelate, îi urlai:

-Nacht Italia!

Doamna se depărtă puțin de mine și începu, într-un ton mai domol, a conversa cu mine în limba germană.

-Mi-am închipuit îndată, zise ea, că trebuie să plecați într-o țară îndepărtată, căci am văzut acompaniindu-vă atâțea amici. Dumneata ești un conte?

-Ba nu, răspunsei uimit, numai baron!

Cugetam, dacă mă ține ea de conte, ce-mi strică mie să fiu, înainta ei, baron?

-M-am gândit eu îndată, zâmbește oacheșa damă, că dumneata trebuie să fii nobil, căci ai ceva aristocratic în tăsăturile dumitale!

Era să mă umfle râsul, cu toate acestea rămăsei serios și mă simții, deocamdată, mândru de trăsăturile mele, căci așa ceva nu mi-a spus încă nimeni.

-Dumneata ești român? Mă întrebă frumușica damă.

-Da!

-Cunoști dumneata pe baronul Brătianu, din București?

-Baronul Brătianu?! Regret, dar pe acesta nu-l cunosc!

-O, bărbatul meu îl cunoaște foarte bine, căci bărbatul meu este Rittenmeister și eu sunt născută baroneasă, deși maghiară, dar în casă nu este iertat să vorbim ungurește. Nu e nobil, noi vorbim numai franțuzește!

-Și cum vorbiți dumneavoastră cu servitoarea?

-Cu servitoarea nu vorbesc deloc! Bărbatul meu a învățat-o câteva vorbe franțuzești, așa încât ne putem înțelege cu dânsa!

Baroneasa par forceîncepu să-mi placă în originalitatea ei. Văd lângă dânsa un pachet mic și  întreb ce cărți sunt acelea. Ea îmi răspunde

-O ediție nouă a baronului Schiller!

- Baron Schiller? Pe cât știu eu, nu era poetul Schiller  baron!

- O! da! Imediat înaintea morții sale, pe când finisa el nemuritorii săi Hoți, căpătă titlul de baron de la împăratul nostru!

Aveam destul… Spre fericirea mea, ajunserăm deja la stația în care baroneasa literată să se dea jos. Și cu un:

-Noapte bună, domnule baron! părăsește ea cupeul.

CiprianPorumbescu văzut de Neil K Kempseli

Eu răsuflu ca după un vis greu și-mi dădui toată silința să uit atât pe baroneasă, cât și pe baronul Brătianu și pe baronul Schiller.

Mă pusei iarăși pe gânduri italiene și ținui intrarea festivă în Roma, unde în Vatican, fui înconjurat de toți îngerii lui Rafael și ai lui Paolo Veronese, care mă legănau și mă adormiră sub aripile lor.

Pe la orele șase dimineața, mă trezesc în sunetele marșului Radetzki, care-l intona o capelămilitară pe peronul gării în care intra trenul nostru.

Eram în Cluj. Un transport de soldați își lua rămas bun de la maicile lor, nevestele și drăguțele lor, iar muzica cânta marșul lui Radetzki, acel marș care te face să uiți de lacrimile de adio, te face să pleci mai ușor la bătălie, ba chiar și să mori mai ușor!

Eram emoționat văzând românii noștri care își sărutau părinții, nevestele și copii, își răsuceau cu durere mustața, mai scrâșneau din dinți ș-apoi plecau în vagoane.

Muzica intonă iarăși marșul eroic, între sunetele căruia se amesteca și țipătul locomotivei.

Trenul se porni, soldații mai strigau din ferești:

-Rămâneți cu Dumnezeu!

Și se căpătară cu răspunsul:

-Mergeți cu Dumnezeu! și trenul plecă spre Bosnia.

După scurt timp jalea și lacrămile făcură loc resignațiunii raționale, care-l mângâie pe om atât de singur și sunetele melodice ale cântecului care îi acompaniază în astfel de momente.

Și în scurt timp auzii vagoanele clocotind de doine și hore cântate din gură, trișcă și fluier.

Îmi suna încă în urechi ultimele tacte ale marșului lui Radetzki, dar când auzii sunetele acestea părintești, îmi părea marșul, cu toate trâmbițele și tobele militare, numai ca un bâzâit de muște în zilele de vară”[1].

Riviera di Levante

Prof. Paul LEU

Kenmore, Washington

Paul Leu în Canada

Popas la Veneția

            Sâmbătă, 17 noiembrie 1882, la orele 18, compozitorul Ciprian Porumbescu a coborât în larma gării Triest și este luat de omnibuzul hotelului Daniele.

După o călătorie de trei zile și două nopți, Ciprian abia parcursese numai o parte din drum. Fiind foarte obosit se culcă devreme și cu toată duritatea perinelor umplute cu păr de cal, dormi dus, fără a tuși prea mult.

A doua zi, vremea fiind ploioasă, renunță la excursia proiectată la Miamare.

Vineri, dis-de-dimineață, pe o vreme admirabilă, ia acceleratul din Triest  și, la două și jumătate, coboară în gara Veneția.

Din depărtare, înainte de a trece podul peste lagună, lui Ciprian i se părea că domurile, palatele și casele venețiene înotau în mare.

Venetia

Din gară, ia o gondola și se cazează la hotelul Sandwirth, situat pe Riva degli Schiawoni, în imediata apropiere a Mediteranei. “Fața reală a Veneției, deși splendidă, majestoasă, nu e frumoasă”, constată noul sosit.

Imaginea falsă ce și-o făcuse Porumbescu despre așezarea umană de pe lagună se datorește fanteziei fertile a poeților ce l-au dezamăgit, deoarece ei au privit orașul “totdeauna de la sânul languroaselor venețiene, din gondole”, pe când el era singur, bolnav și cu gândul la Berta.

Veneția “a făcut asupra mea o impresie rea. Deja gondolele negre, toate sunt negre, cu suprastructura lor neagră și posomorâtă, nu sunt foarte atrăgătoare.

Apoi orașul! Pe unele din canale domnește o liniște de moarte, numai, din când în când, răsună strigătul monoton al gondolierilor:

-Poppe! (atenție la pupa), iar când cotește după colț:

-Gia e! (s-a făcut)

Canalele sunt înguste, casele îți faci impresia că ar fi pe jumătate ruinate, deoarece mortarul și tencuielilor sunt stricate aproape de tot.

Venetia

Ușile, care ajung până în apa mării, pentru ca să te poți coborî ușor din gondola, sunt încuiate, fapt care produce o impresie sinistră și îți aduc aminte, fără să vrei, de vremurile groaznice ale tiraniei dogilor. Canalul Grande, canalul cel mai mare și lat, care traversează Veneția în forma unui S, e mai animat.

Străzile, construite nu mai pentru pietoni, întrucât, aici, nu se văd cai și trăsuri, sunt înguste și întunecoase, cu greu pot circula trei-patru persoane una lângă alta și ele sunt atât de tăcute și liniștite, ca și când ar fi părăsite.

În piața San Marco și pe Riva, unde locuiesc eu, domnește activitate animată.

Piața San Marco este adevărata arteră a Veneției. Ea este splendidă. Pavată cu marmură și trachit, e netedă ca o oglindă.

În jurul ei se găsesc splendide palate, minunata Catedrală San Marco, Campanela etc. Toate sunt extrem de frumoase”[i]., aprecia Ciprian într-o scrisoare din 30 noiembrie 1882, adresată lui Iraclie și Mărioarei.

După masă Ciprian se amestecă în forfota orașului. În Piața San Marco admiră melodiile executate de o fanfară militară și constată că aici oamenii se plimbă pentru a fi văzuți.

Sărbătorindu-se onomastica unei personalități oficiale peregrinul inopinat participă la un foc bengalez, se animă de veselia generală, apoi, cu o gondolă, pleacă la teatru.

Venetia

La Veneția răcește și starea lui sanitară se agravează.

Călătoria continuă spre Riviera, însă, după un popas la Milano de patru ore, e nevoit să doarmă o noapte la Genova, la hotelul englezesc Smith, deoarece acceleratul cu care se deplasa nu oprea la Nervi.

Scurta vizită din nordul Italiei îl încântă pe Ciprian si-l determină să exclame:

“E cel mai frumos oraș pe care l-am văzut până acum. Aș putea compara cel mai bine Milano cu o fată frumoasă și tânără în toaletă de bal, pe frunte are o diademă de briliante, făcute din pietre de mare preț, acesta este Domul și la gât un colan, la fel este și Galeria Vittorio Emanuele”[ii].

Piața San Marco

Veneția

Paul Leu  in biblioteca unui vapor de croaziera norvegian

CIPRIAN PORUMBESCU  LA NERVI

Între extaz și agonie

În după amiaza zilei de 22 noiembrie 1882, compozitorul român se afla la Nervi 4, localitate situată în golful Genova, unde Apeninii Ligurici își scăldau stâncile în Mediterană. Era locul hotărât pentru a-și petrece iarna și a se înzdrăveni.

Era o stațiune încântătoare, situată imediat lângă malul mării, înconjurat, de toate părțile, de dealuri înalte sădite cu portocali, lămâi și măslini, scutit de orice vânt, cu o climă plăcută, în scurt, scria Ciprian celor de la Stupca, un loc pe care, nu exagerez dacă îl numesc picior de rai”[1].

Nervi, Genova, Italia

De cum a pus piciorul pe peronul gării, deși se simțea destul de rău, a fost încântat de stațiunea aleasă. Tusea cu sânge care a încetat abia după câteva zile de tratament la hotelul sanatoriu.

La gară a fost întâmpinat de dr. Schilteling,proprietarul hotelului Vittoria, care l-a invitat pe Ciprian să locuiască la el.

Noul venit primește invitația. Contra 8 franci pe zi patronul i-a oferit o cameră elegantă, de gust rafinat, o pensiune în stil francez, combinată cu bucătăria italiană, încât, adesea, era pus în situația de a nu ști ce bucate gustoase mănâncă.

În timpul șederii sale la Nervi, Ciprian Porumbescu s-a îngrășat cu 6 kg., ajungând la greutatea de 78 kg.

De asemenea, hotelul Vittoria, în care a locuit trei luni, era orientat spre mare și bine întreținut de un personal competent, foarte politicos.

Hotelul Vittoria unde a locuit C. Porumbescu

Hotel Vittoria, interior.

Hotel Vittoria, interior.

Intrarea principală  era spre sud, spre mare. În față se afla un parc cu plante tropicale și flori rare. Din loc în loc se găseau scaune sau bănci.

Salonașul care-i fusese rezervat lui Ciprian era luminos, cu mult soare, iar marea și grădina o vedea și din pat. Îi stăteau la dispoziție un camerist, o cameristă și un valet.

Nervi

Apoi, curiosul pacient nou sosit făcu îndată o recunoaștere a promenadei, unde oaspeții, agățați parcă de țancurile de stânca, se soreau privind marea.

Chiar de a doua zi, Ciprian trimite la Stupca primele impresii și, totodată, expediază Mărioarei o Barcarolă, o broșă cumpărată din Veneția, ilustrate din Triest și de la Nervi.

Pe una din vederi se remarcă promenada de lângă mare, iar pe alta hotelul în care locuia și pe care, printr-un V, Ciprian a marcat fereastra apartamentului său cu nr. 48, de la etajul al treilea.

Nervi

Nervi

Paul Leu

Kenmore, Washington, US

[1] Ibidem, din 23 noiembrie 1882, inv. Nr. 2624..

Artistul român, fiind profund îndrăgostit de muzică, nu putea trăi fără Cremoneza sa. Chiar de a doua zi de la sosirea sa pe Riviera, Ciprian l-a rugat pe Năstasi să-i trimită vioara și partiturile: Sonatei a V-a pentru vioară și pian de Beethoven, Simfoniei pentru vioară și pian de Mozard, Concertul pentru vioară și pian de Bériot și altele pentru a le interpreta împreună cu un pianist vienez.

Nervi

În pofida obiecțiilor ridicate de medicii brașoveni, Neagoe și Băiulescu, el insistă, prin intermediul mai multor scrisori, să-i expedieze vioara și promite că nu va cânta ceva greu care să-l obosească.

La 12 decembrie 1882, în amurg, Ciprian era nemaipomenit de bucuros, îi venise cremoneza din Brașov, împreună cu câteva partituri.

“Cum mi-a adus-o, fără s-o mai despachetez, am luat-o subsuară și am grăbit cu ea la mare.

Întuneacase, dar oaspeții încă n-au ieșit la plimbarea ce o făceau seara.

Orizonturi mediteraneene

La mare, m-am coborât pe țărm, jos, lângă apă. Era o seară plăcută, să o pui la sân, cum zice românul. Aerul era lin, marea liniștită și cerul așa de curat, încât nici măcar un singur fulgușor de nor nu se vedea pe el!

Stelele de pe bolta senină, măreață și încântătoare, se oglindeau așa de frumos în adâncul mării, de mi se părea că am un cer deasupra mea, altul la picioarele mele.

Întreaga fire părea că doarme un somn dulce și liniștit.

Atunci, scoțând vioara din cutie și pe când îi cercetam strunele, am gândit:

-          Oare ce să cânt? “

-M-am răzimat cu spatele de un pisc de stâncă ce străbătea din fundul mării la țărm și, tot gândind, mi-am zis, în sfârșit:

- Ah, știu ce să cânt! Voi cânta acestei mări Mediterane ce e mai drag și scump românului, ca marea să ducă acest cântec oceanului și oceanul să spună lumii care cântec e mai scump și mai drag neamului meu!

Nervi

Am cântat, pare-mi-se, ca niciodată până atunci, așa de lung și cu adâncă simțire: Doina.

Am zis că aerul, marea și întreaga fire erau ca într-un somn dulce și lin și cântând mi se părea că acordurile viorii ajungeau departe, peste apa mării și de acolo se întorceau la urechile mele, la inima mea și încă mai dulci și mai duioase de cum le scoteam eu din draga mea Cremoneză!

După ce am sfârșit, am suspinat adânc și am vrut să șed jos.

Dar ce zăresc la spatele meu? O doamnă culcată pe haina ei și cu capul rezemat pe o mână.

-Domnule, zice ea către mine în limba franceză, cu un glas fraged, rugător, Domnule, ce cântec atât de trist și pătrunzător ai cântat dumneata, acum?

Glasul fraged și parcă rugător ce-i vorbea în limba franceză era a desenatoarei Emily de Poppen, după cum va afla Ciprian ceva mai târziu.

Întrucâtva surprins și voind să-i răspund, aud sus, pe țărm, sute de mâini bătând din palme și mulțime de guri strigând:

-Bravo, bravo! iar unii zicând în limba franceză

-Domnule, dumneata ești un maestru!… și, între aplauze, mai aud un glas bărbătesc, grăind tot în franceză:

-Domnule, dumneata ești român?

Și mai surprins de cum eram am răspuns:

-Da!

-De unde? Mă întrebă acel glas.

-Din Bucovina! răspunsei eu.

Glasul acela, din cât am putut vedea prin zare, era al cuiva ce sta ținându-se de braț cu un altul.

-Ah! Zice acel glas mai departe, eu cunosc Doina, căci Doină se chiamă ceea ce ai cântat dumneata. Am auzit-o, dar nu din vioară, ci din fluieraș, pe câmpiile Bulgariei, unde o cântau ostașii români!

Apoi, întorcându-se câtre cel cu care se ținea de braț, zise:

-Doina, cîntecul cel mai drag  și mai scump românilor, cuprinde în sine, întreaga lor istorie, suferințele lor de veacuri, durerile și nădejdile lor”[i].

Vocea ce se distingea clar în liniștea nopții de pe Riviera era a generalului rus Eduard Ivanovici Totleben, inginer militar care, în timpul războiului româno-ruso-turc, a condus operațiunile de  asediere a Plevnei.

Italienii numeau doinele cântate de Ciprian Porumbescu elegii fără cuvinte.

După concertul ad-hoc, violonistul, săritor și amabil cum era din fire, o ajută pe fata de lângă el să urce faleza îngustă, formată din praguri de stâncă, spre locul unde se aflau numeroșii spectatori ocazionali, ce-și făceau plimbarea de seară.

Nervi

 „A doua zi de dimineață, pe când eram încă în pat, căci tușisem toată noaptea, intră în odaia mea o copilă de cinci-șase ani, cu un buchet de flori în mână.

Era Cecea, fiica unei doamne din Verona, ce se afla, bolnavă ca și mine, la Nervi. Această copiliță drăgălașă se ținea lipcă de mine, în plimbările mele și, în nevinovăția ei copilărească, mă numea Grand-Signore, (domnul cel lung). În dimineața aceea copilița vine la mine și-mi dă buchetul, zicând:

-Na, Grand-Signore, domnișoara de aseară, de la mare, ți-l trimite! Și apoi fuge.

Ce-i asta! Socot eu slab ca vai de mine. Mă uit la buchet, era din flori de portocal și violete. Mai purtându-l în mână, văd, între flori, o carte de vizită cu numele Emily de Poppen, iar dedesubt scris cu creionul: din Reval in Estland”[ii].

De la tânăra estonă Ciprian va mai primi în dar o copie după un desen reprezentând un flăcău Italian, precum și o acuarelă inspirată de nocturna Suveniri de Nervi.

După câțiva ani, Iraclie Porumbescu, publicând compoziția amintită, va imprima pe copertă acuarela pomenită mai sus.

Între compozitor și Emily de Poppen, chiar în timpul sejurului mediteranian, a avut loc un schimb de scrisori, ce s-a continuat și după moartea lui Ciprian, cu cei de la Stupca.

Emily s-a atașat sufletește pentru multă vreme de tânărul “atât de spiritual, sensibil la ceea ce e frumos și totodată plin de umor”, cum singură îl caracteriza într-o epistolă.

Marea Mediterana

Vestea morții lui Ciprian Porumbescu a întristat-o profund. Rememorând clipele de neuitat petrecute alături de el în liniștita și înstelata noapte mediteraniană, Emily  de Poppen i se părea că aude ”încă tonul dulce al viorii sale” și era copleșită de ”o profundă melancolie, deoarece ea a amuțit pe veci”.

Tot la Nervi Ciprian a mai cunoscut un “copil drăgălaș” de vreo optăsprezece-douăzeci de ani din Riga, prietena Emilyei de Poppen, pe Hedwig Gernet, cu ochi frumoși, căprui și mari, pe bătrânul critic și literat Camillo Boito, colaborator a compozitorului Giuseppe Verdi, pe tânărul poet italian Marco Sala etc.

Că tânara apariție cu ochi căprui nu l-a lăsat indiferent pe Ciprian o dovedește și dorința lui de a-i fi în preajmă, părerea de rău și tristețea ce l-a cuprins ca niciodată, după despărțirea de ea.

Pe când frumoasa estonă se afla la Florența, Porumbescu a compus două liduri special pentru ea, iar mai apoi, el a trimis Hedwigăi Gernet mai multe scrisori și partituri.

Lunganul spiritual, plin de umor, sensibil la frumos, omul care știa atât de bine să-și zăgăzuiască suferințele proprii, ascunzându-le sub masca veseliei și a seninătății, a declanșat în inima Hedwigăi “o iubire fierbinte, dincolo de orice margini”, după cum singură o mărturisea într-o epistolă.

Pentru Hedwiga compozitorul din Carpați a constituit marea și unica dragoste a vieții, ideal căruia i-a fost credincoasă până la moarte.

“Pătrundera în simțămintele lui profunde și minunate fac parte din tot ce mi-a dat Dumnezu mai plăcut pe acest pământ.

Că aceasta nu a rămas fără nici o urmă, că nesocotința, încăpățânarea și răsfățul meu au dispărut atunci, o datorez amintirii lui, se destăinuia plăpânda stea a nordului celor de la Stupca.

Și încă pentru ceva trebuie să-i mulțumesc. Este marea lui bunătate pe care o consider ca pe un dar minunat și nemeritat”.

După moartea lui Ciprian, însingurată printre ai săi Hedwiga Gernet, zbura mereu cu gândul la locurile de baștină ale iubitului ei dispărut pretimpuriu.

De la Stupca și Frătăuții Noi Hedwiga primea, din când în când, tipăriturile ce se refereau la artist, traduse în nemțește de Mărioara, informații bibliografice, vești domestice, partituri litografiate sau tipărite s. a., ce le difuza în îndepărtatul nord al Europei.

Generoasa ei dragoste s-a revărsat cu aceeași intensitate, spirit de sacrificiu și asupra celui pe care ar fi dorit să-i fie socru, Iraclie Porumbescu.

Când a aflat că Mărioara s-a căsătorit și parohul bucovinean a rămas singur, Hedwig Gernet îi scria cu o devoție filială:

“- De ce nu pot sa fiu eu lângă dumneavoastră pentru a vă invălui cu o dragoste fierbinte și nețărmurită.

Și dumneavoastră trebuie și ați fi dator să mă iubiți! M-aș furișa în inima dumneavoastră pe mii de căi, v-aș alunga mâhnirea de pe frunte, atât cât îmi vor permite puterile!”.

„Îndepărtata lumină a nordului”, Hedwig Gernet, nu și-a putut pune în practică gândurile și sentimentele ce o animau. Ea a rămas singură, cu inima la acel ce a apărut meteoric în viața ei și a continuat, până la moarte,  să-i cultive memoria.

Bucuros de succesele repurtate la Nervi și Genova, la 13 decembrie 1882, Ciprian expediază o carte postală la Stupca, prin care o anunță pe Mărioara, următoarele:

“De ieri Vioara mea e aici, am o bucurie irezistibilă. Pianistul cântă foarte bine. Oaspeții sunt foarte entuziasmați de modul meu de a cânta și nu știu de ce… Sunt sănătos!“.

În misivă Ciprian cere Mărioarei să-i trimită de urgență, printr-un colet, Septuorul lui Beethowen și operele pentru vioară și pian ale  titanului de la Bon.

Porumbescu la vioară și Weismandl la pian au dat, pe Riviera, adevărate concerte. Când începeau cei doi să cânte, “bolnavii hotelului-sanatoriu (Vitoria) ieșeau ca la comandă, din toate ungherile și apoi aplaudau ca nebunii.

Am compus, de curând, o nocturnă pentru vioară cu acompaniament de pian și am executat-o într-o seară când se umpluse sala“.

Credem că e vorba de nocturna creată la 1/14 decembrie, cunoscută sub numele de Souvenir de Nervi.

Tot acum, a realizat și executat, în premieră, o gavotă, valsul Fantome și Hora de salon. Toți locatarii hotelului îl răsfățau, îl lăudau pe compozitorul-violonist și îl rugau să le dea partiturile concertelor pentru a le copia.

Din acest moment nu mai avea liniște. Bătrânul medic Szerlecki, din Alsacia, era de părere că felul lui Porumbescu de a “cânta este ca un discurs profund studiat“ ce vorbește “din inimă direct la inima omului.

Tonurile sunt ca un dans… plin de parfumuri aromate și de adieri insinuante, pe o muzică ce pătrunde la inimă și-l ridică pe om deasupra cadavrului mizerabil, făcând din el un om adevărat“.

Fără să-și dea seama, împins de pasiunea ce o avea pentru muzică, artistul-interpret, prin concertele date ad-hoc, prin crearea și copierea unor compoziții proprii (Suvenir de Nervi a copiat-o de mai multe ori și a dat-o dr. Szerlecki și unui irlandez), s-a obosit peste măsură.

Paul Leu

Kenmore, WA. USA

Nervi

[i] Mihai Poslușnicu, Ciprian Porumbescu, Editura Cartea românească, 1926, p.51-52.

[ii] Ibidem, p. 54-55..

Paul si Magda Leu in Alaska

Îndată după concertul improvizat ad-hoc la țărmul Mediteranei, Ciprian, obosit de emoții și eforturi, în uralele ascultătorilor ocazionali, s-a îndreptat spre hotel.

Mergând agale deodată s-a simțit încadrat de doi italieni care începură a-i vorbi ba pe italienește, ba pe franțuzește, spunând că se bucură a cunoaște un frate și încă un muzician din colonia română de răsărit.

Ciprian Porumbescu

Giuseppe Verdi

Apoi mă întrebară, povestea Ciprian, Mărioarei, de n-aș dori să merg să văd pe maestrul Verdi, care locuiește nu departe de Genova”[1].

Cei doi spectatori de la concertul ad-hoc de pe promenada mediteraneană erau Marco Sala și Arrigo Boito. Primul e poet, al doilea compozitor.

Giuseppe Verdi

În discuțiile avute cei doi italieni îi spuseră muzicianului din Carpați că Verdi și-a exprimat dorința, în repetate rânduri, de a afla cât mai multe despre muzica românilor și-l întreabă dacă nu dorește să-l întâlnească pe proeminentul reprezentant al teatrului liric european.

La rândul său, Ciprian îi răspunde:

“- Prea bucuros m-aș duce la vestitul maestru și chiar, pentru mine ar fi o nespusă, o mare fericire de a vedea pe maestrul compozitor!”[2].

A doua zi, 13 decembrie 1882, Boito și Sala au plecat la Verdi pentru a-l anunța că la Nervi se “află un muzician român de departe, din Bucovina.

Pe la orele unsprezece se întoarseră și aflându-mă promenând pe malul mării, îmi spuseră, cu aerul cel mai vesel, că Verdi e fericit de cele ce a auzit de la ei și că m-ar primi cu cea mai mare bucurie (…).

Grăbii acasă, mă îmbrăcai, dejunai cu Boito și Sala și plecarăm la Verdi”[3], preciza Ciprian într-o scrisoare din 3 ianuarie 1882, publicată în Familia nr.30, din 5 august 1888, p. 338, adresată celor de la Stupca.

“Ne-am dus la mare, unde aștepta o barcă, în care am trecut pe o scândură. În două ore am fost la Genua, de unde, cu o birjă, încurând am ajuns la vila lui Verdi.

Doi servitori stăteau la intrare, al treilea la ușă, pe care o deschise cu o adâncă închinăciune și cu cuvântul:

-Aprego! Adică poftim.

Verdi, încă slab, ședea, în salon, într-un fotoliu și de departe îmi zise, în limba franceză:

-Iartă, domnule și june amice, că nu mă scol, sunt încă ceva bolnav, dar foarte mă bucur! și întinzându-mi amândouă mâini, se uită lung la mine, apoi zice cu bucurie vădită:

-Ah! Tip romanic, foarte mă bucur! Am auzit aseară de la dumnealor, foarte mă bucur!

Un fecior ne dete și nouă fotolii, iar Verdi, tot cu ochii țintă la mine, mă întrebă, mai întâi, de unde sunt ce slujbă am, ce boală m-a adus încoace și altele. Apoi mă întrebă despre români, despre aflarea lor în toate părțile, pe unde locuesc și, în sfârșit despre muzica lor.

Răspunzându-i la toate, el mă întreabă din ce instrumente cânt. I-am răspuns că din vioară și clavir.

-O, zise Verdi, cântecele romanice, după firea lor, pe vioară se potrivesc! Fii bun, te rog, acolo pe pian e o vioară, cântă un cântec românesc, să-l aud!

Eram, se înțelege, nu numai mișcat văzându-mă înaintea lui Verdi, dar să și cânt înaintea lui, parcă nu mă simțeam în putere.

Casa lui Giuseppe Verdi

După ce mi-am mai împrospătat și am prins curaj, am cântat Doina.

M-am uitat de câteva ori la bătrânul maestru și l-am văzut cu ochii ațintiți asupra mea. Când am isprăvit de cântat el a ziscătră Boit:

-Mare lucru, cântecul acesta nu mi-i cunoscut, dar toată gama lui o simțesc și o pricep!

Mi s-a părut că bătrânul vrea să se scoale și să vie la mine. Eu am pășit spre dânsul. El iar mi-a întins amândouă mâinile și strângându-le pe ale mele, îmi zise cu suflet mișcat:

-Da, frați ne sunteți! Atestatul că suntem frați vi l-am auzit acum!”[4].

Vizita la Giuseppe Verdi l-a impresionat profund pe Ciprian iar imaginea compozitorului italian l-a urmărit multă vreme.

Deși i se părea, în momente de euforie, că este sănătos, boala lui Ciprian își arăta mereu colții.

“La întoarcerea de la Verdi, porni o ploaie cu furtună, marea era foarte agitată, vântul rece și umed”[5], iar artistul de la Stupca s-a îmbolnăvit de-a binelea, încât “medicul a fost de câte două ori pe zi la mine“, se tânguia Ciprian celor de la Stupca.

La mai bine de o lună,  de la fericitul eveniment, Porumbescu scria lui Iraclie și Mărioarei că Verdi s-a purtat cu el “cum nu se poate mai amabil. Îmi venea să cad în genunchi înaintea lui“.[6].

Cu cele două călăuze cei-au facilitat calea spre Giuseppe Verdi, Ciprian Porumbescu s-a împrietenit și a colaborat pe tot timpul șederii sale în Italia.

La 23 ianuarie, Marco Sala, vecin de camera la hotelul Vittoria, i-a trimis lui Ciprian un întreg maldăr de note, splendide cântece populare italiene, iar la 25 ianuarie, dimineața, îi mai dăruiește “încă un caiet de cântece siciliene“, după cum rezultă din Tagebuch-ul său.

Timp de mai multe zile, cei doi au cântat împreună la pianul din incinta hotelului, fragmente de cântece populare italiene și siciliene.

Fiind fin psiholog, cu un ascuțit spirit de observație, Porumbescu știa să descifreze din vorbe, comportament și înfățișarea celor cu care venea în contact, ceea ce avea caracteristic.

Arrigo Boito (1842 – 1918)

Lui Arrigo Boito,autorul operetelor Mefistofele, Nerone și libretistul compozițiilor lui Verdi: Otello și Falstaff, prin câteva amănunte semnificative, îi conturează următorul portret:

Compozitorul și literatul italian era “un om înalt, cu un mers puțin obosit și aplecat.

Avea o pieptănătură simplă cu cărare la mijloc, brun, cu ochelari pince-nez, mustață, o față puțin inteligentă,dar cu o trăsătură de blândețe, bunătate și, ași zice,durere.

Nu părea la înfățișare artist și mai puțin un artist italian, care sunt atât de mândri și aroganți.

El este și poet și-a scris singur textele muzicale. O operă, Nerone, se pare că în curând va fi terminată și reprezentată pe scenă”[7].

Despre vizita făcută la Verdi, în urma contactului nemijlocit cu membrii familiei Boito și cu Marco Sala, Ciprian a început să adune folclor muzical italian și spaniol pentru a se documentași a-l studia. Pe cele mai realizate din punct de vedere muzical, artistul de la Stupca intenționa să le interpreteze cu iubitorii de muzică populară de la poalele Tâmpei.

La 1/13 februarie 1883, Ciprian avea pregătită, în acest scop, o mapă. “Am lucrat, în timpul din urmă, multișor, pentru Mapa mea muzicală și am niște piese italiene și spaniole foarte frumoase cu care, la întoarcerea mea în Brașov o să-i surprind pe muzicienii noștri”[8], scria lui Lazăr Năstasi.

Menționăm că la acea data artistul român avea gata un cor bărbătesc, intitulat Cântec Sicilian pe versuri de Vasile Alecsandri.

La Nervi, împreună cu Boito și Sala, Porumbescu cânta potpuriul din Crainou, iar colaboratorilor săi le-a făcut cadou câte o copie din horele sale compuse pentru operetă, primind în schimb Cântece populare siciliene, napolitane, lombarde și spaniole, în șase volume.

Întâlnirea lui Porumbescu cu Giuseppe Verdi nu a fost una accidentală, deoarece proeminentul reprezentant al teatrului liric italian “a arătat, de mai multe ori, arzătoarea dorință de a asculta cântece naționale ale românilor, care se trag de la vechile colonii ale împăratului Traian”[9].

Așa se explică de ce mulți reprezentanți ai muzicii și folclorului românesc, ca Haricleia Darclee, Ciprian Porumbescu, violoncelistul George Murgu, folcloristul Dimitrie Vulpescu și alții s-au bucurat de ospitalitatea marelui compozitor Verdi.

Întâlnirea dintre Verdi și Porumbescu a fost pusă la îndoială de mulți amatori în ale cercetării din ultima sută de ani.

Aproape că nu există în istoria muzicologiei române fapt mai controversat ca acest eveniment de seamă din viața compozitorilor de la noi.

Astăzi, sunt cunoscute suficiente mărturii irefutabile, care atestă cu minuțiozitate pregătirea și întâlnirea cu Giuseppe Verdi a lui Ciprian Porumbescu, cum ar fi manuscrisele epistolelor trimise lui Năstasi, la Brașov, corespondența lui Ciprian cu familia, informațiile răspândite de Gazeta Bucovinei sau Familia, scrisorile rămase de la C. Morariu, Vasile Halip, prieteni și colegi ai compozitorului, amintirile surorii sale etc.

Menționăm că la Muzeul din Suceava nu am găsit cărțile de vizită ale Boito și Sala, cum s-a afirmat, nu demult, în presă.

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA!

[1] Ciprian Porumbescu către Iraclie și Mărioara Porumbescu, scrisoare din Nervi, 3 ianuarie 1883, publicată în C. Porumbescu, Călătoria și petrecerea la Nervi (încheiere), în Familia, anul XXIV, nr. 30, din 24/iulie/3 august 1888, p. 338.

[2] Ciprian Porumbescu, Ibidem.

[3] Ciprian Porumbescu, Ibidem.

[4] Mihai GR. Poslușnicu ,Ciprian PorumbescuEditura Cartea Românească, 1926., p. 55-57.

[5] Ciprian Porumbescu, Tagebuch, 22 februarie 1883, Fondul documentar al Muzeului Suceava.

[6] Ciprian Porumbescu către Iraclie și Mărioarea Porumbescu, scrisoare din 3 ianuarie 1883, publicată în C. Porumbescu, Călătoria și petrecerea la Nervi (încheiere), în Familia, anul XXIV, nr. 30, din 24/iulie/3 august 1888, p. 338.

[7] Ciprian Porumbescu, Tagebuch, 22 februarie 1883, Fondul documentar al Muzeului Suceava,

[8] Ciprian Porumbescu către L. Năstasi, scrisoare din 13 februarie 1883, Colecția Muzeului Suceava, inv. Nr.2363.

[9] Mihai Gr..Poslușnicu, op.cit. P. 54.

Kenmore, Washington, USA

În urma unor dificile și îndelungate chibzuieli și socoteli contabile, chiar dacă s-ar fi întâmplat să-și vândă ”pantalonii cei de pe urmă”, artistul a cutezat să viziteze: Veneția, Roma, Florența, Pisa, Mentone, Peglia, Rusta, Genua, Recco, Camoglia și altele.

La 12 ianuarie 1883, îl aflăm pe Ciprian mergând într-o excursie la Mentone. La Peglia îl impresionează, în mod deosebit, parcul vilei Palavicina, pe care-l asemuiește cu “grădinele din basmele orientale”.

Pe o costișă de munte stă suspendat un parc amenajat de inteligența omului, cu plante exotice, arbori de cafea, de scorțișoară, de plută, bambuși, grote inundate cu apă de pe tavanul cărora atârnă stalactitele și în care se poate plimba, în voie, cu barca, chioșcuri chinezești, turcești, japoneze ș. a.

Frumusețile de pe Riviera îi distrăgeau atenția de la suferințele fizice cotidiene, îl făceau să se simtă sănătos.

Din Peglia a expediat o carte poștală, în care Ciprian se arăta foarte încântat de excursie, iar despre starea sa sanitară scria tatălui său:

“Mi-este tot mai bine, astă noapte n-am asudat și n-am tușit așa de mult”.

Conformându-se recomandărilor făcute de medic, pacientul Ciprian Porumbescu se va afla, în mai tot timpul prielnic, în mijlocul naturii călătorind pentru a cunoaște Italia.

”Nu șed o clipă fără ocupație, la mare, în barcă, în grădină. Vila Goppalo, Ponzone, pe dealuri, la Genua, Recco, Camoglia.

Mi-am făcut o corăbioară de carton pe care o arunc în mare și privesc cum se joacă valurile cu ea ș.a.m.d.

Alaltăieri, am fost la Rusta, cu vecinul meu de masă, Andreas, profesor la școala medie din Frankfurt, un om foarte agreabil, cu care poți schimba, uneori, o vorbă cuminte.

Rusta e o localitate la aproximativ două ceasuri depărtare de aici, situată sus de tot, pe un deal foarte pitoresc.

Până la Rusta am plecat cu trenul și de acolo am mers pe jos, pe şoseaua ce șerpuiește aproximativ o oră până la Rusta. A fost o plimbare splendidă.

Atmosfera era așa de curată și însorită, în depărtare strălucea marea ca o suprafață netedă de gheață. Numai pe ici acolo încrețită de câte un curent ușor de aer.

Pretutindeni întâlneam fete gătite și femei. E duminică .Ele stau la șosea, ca și noi, în grupuri mici sau șed afară, în fața ușii la soare și sporovăiesc, Dumnezeu știe despre ce.

Din Rusta, care e situată, cum am spus, sus pe deal, e o vedere splendidă asupra mării, până departe spre, Genova, spre lanțul înzăpezit al Apeninilor, până departe de tot.

Jos, la poalele dealului, pe malul mării, e situată Camolia, un orășel bogat, locuit de marinari, cu case foarte înalte și femei cu ochi de foc. Ne-am scoborât pe un deal lung și cam pietros de unde am scos biletele și am plecat acasă”

Orașul port Genova l-a vizitat de peste zece ori. Lui Ciprian îi plăcea să colinde pe străzi și să admire panorama urbei ce părea un colosal amfiteatru ce se înălța, lin, la țărmul Mediteranei.

Artistul român venea aici pentru a se interesa de plecarea vapoarelor pe ruta Napoli-Constantinopol-Brăila, pentru a afla mersul trenurilor internaționale, pentru a găsi bilete cu preț redus, pentru a cumpăra cadouri celor dragi de la Stupca.

A căutat, de mai multe ori, pe fotograful Noack și, la 17 februarie 1883, găsindu-l, face ultima sa fotografie de care nu-i prea mulțumit, deși anume a amânat fotografierea pentru se reface spre a arăta mai bine în poză.

Colindă străzile Genovei, admiră clădirile de piatră de câte opt-douăsprezece etaje, vagoanele cu pereți de sticlă ale tramvaielor, trenul etc.

Mergând odată în port, a rămas uimit de prezența a trei nave de război, două englezești și una americană.

”Pe fiecare câte douăzeci și patru de tunuri, iar în interior, colosal de înarmate, blindate. Coloși, gigantici!

Sala de mașini este ca o mare fabrică, așa de multe roți, pârghii, pompe și săli pentru cazare, șase etaje. Cabinele soldaților, ofițerilor etc., mecanismele tunurilor, pe scurt extraordinar…”.

La 31 ianuarie 1883, prin Genova, peregrinul bucovinean pleacă la Florența. De aici scria lui Iraclie: ”Rămân o zi-două, s-o văd pe Madona de la Sedia a lui Rafael… și apoi plec la Roma”.

La Florența ajunge pe o vreme ploioasă și friguroasă, însă, în timp ce cerceta operele de artăpe care le consideră ca fiind niște sanctuare mărețe ”în care maeștrii și-au pus inima și sufletul în intenția de a crea ce e mai bun și frumos”, vremea s-a înseninat și s-a încălzit.

Ceea ce l-a uimit pe compozitor a fost aspectul cu totul modern al orașului Florența și mai ales realizările: Madona de la Sedia a lui Rafael, Tezeu cu capul  Meduzei de Benvenuto Cellini, Grupul de marmură a lui Michelangelo și Domul.

Excelentele realizări ale renașterii italiene l-au făcut pe vizitatorul român să se simtă într-o dispoziție sărbătorească. ”Tot îmi părea că umbra lui Rafael și Michelangelo mă petrece pas cu pas.

N-am văzut mult, scria Ciprian, dar tot ce-i mai important și ceea ce am văzut a făcut asupra mea o impresie neașteptată”.

Pe o zi călduroasă și senină  de primăvară, încât i se părea că cerul râde bucuros, ștrengărește în albastrul lui întunecat, artistul peregrin își continua călătoria spre Cetatea Eternă și se încântă de ceea ce vede din goana trenului.

”În spatele Florenței, terenul e muntos, dar pleșuv și stâncos, având totuși o vedere frumoasă. În spatele lui, regiunea începe să fie foarte asemănătoare cu cea de la noi. Pâlcuri mici de fagi și de stejari, desigur desfrunziți, ca și la noi în vreme de iarnă.

Turme de oi și porci hoinăresc printre ele, iar agricultorii cultivă deja ogoarele lor cu orez.

Cam două ceasuri înainte de a ajunge la Roma, începe Campagna Romană. Acolo am văzut, pentru prima dată, anul acesta, mielușei albi și pe acei păstori (ciociari) cu picioarele înfășurate în piei de capră și cu pătura aruncată pe spate, cum se văd adesea pe portrete”.

 Paul Leu

Paul Leu cu mama sa, Elena Leu, 1950

Atras de celebritatea vestigiilor romane și de pitorescul Italiei contemporane, Ciprian Porumbescu nu concepe să plece din Nervi fără a vedea Roma, Napoli, Pisa. ”Dacă n-aș faci-o mi-ar plânge inima de durere”, scria celor de la Stupca.

Ajuns în Cetatea Eternă, Ciprian descinde la hotelul Milano. Nerăbdător să vadă orașul mult visat iese în plin centru, ”pe Corsa” și e impresionat de extraordinara animație de pe stradă. Fiind obosit de atâta cale, se duce să se culce devreme.

A doua zi, la orele opt, a purces să colinde cetatea Romei. Vizitând catedrala și mormântul Sfântului Petru a rămas mut de admirație în fața imensității și frumuseții arhitectonice a acestui edificiu monumental.

În mijlocul numeroaselor splendori maiestoase, gândul lui Porumbescu zbura, fără să vrea, ”la mizeria mea și am plâns”.

După trei ore de reculegere la picioarele statuii Sf. Petru și în fața unei icoane gigantice ”lucrată în mozaic ce reprezenta Liturghia Sf. Vasile (un fel de cuminicătură după ritul nostru)”, Ciprian iese în impozanta piață cu columne și obelisc. Ia omnibuzul și merge în Montorino, de unde se deschide o perspectivă largă asupra celor douăsprezece coline, pe care-i situată vechia capitală a Imperiului Roman.

Toate drumurile duc la Roma

Vremea era excelentă. Soarele, ce sta să apună, ”își mai arunca încă razele aurii asupra orașului etern. Aerul era atât de limpede, curat încât se putea vedea fiecare casă, fiecare dâmb, oricât de mic, până în cel mai îndepărtat orizont.

Stam și mă uitam peste orașul impozant și nu mă mai puteam despărți de priveliște”.

Având în față panorama Romei, emoționat, Ciprian Porumbescu a emis opinii memorabile. ”Operele de artă florentină au un efect insinuant, care merge la inimă, ași spune că aproape te vrăjesc. Privindu-le ți se încălzește și înmoaie sufletul, plângi chiar.

Roma din contra, produce un efect copleșitor prin grandoarea ei maiestoasă. O privire de la Montorino și o reamintire momentală a vechii Rome, cum a existat ea aici de la Romulus până la Augustus.

Columna lui Traian

Roma

Trebuie să fii de bronz ca să nu plângi ca un mucos, întocmai așa cum am făcut eu.

Această priveliște îmi va rămâne de neuitat”.

Coborând din Roma neliniștită de altădată în Piza Venezia, Ciprian găsește aici o vie animație. Era în timpul marilor sărbători de încheiere a carnavalului, la care participa toată suflarea, indiferent de vârstă, sex sau poziție socială, de la ciocari (păstori de oi și capre) și până la frumoasa regină Margherita, pe care artistul roman a aplaudat-o cu frenezie.

Aproape de ambasada austriacă, în Piața Veneția, era instalată o fanfară militară. ”O mulțime de oameni, cât cuprinzi cu ochii, umpleau Pizza și se așezase de-a lungul Corso-ului, în timp ce prin mulțime se înghesuiau trăsuri, cortegii de măști și tot felul de nebuni ce montau manevrele lor carnavalești.

O zarvă și o larmă. Toți aruncă și se aruncă asupra lor flori de hârtie, confetti, bomboane, de la ferestre și de pe balcoane, care sunt aranjate special în acest scop, ai putea spune că plouă cu asemenea nimicuri.

Toate drumurile duc la Roma

Toți, mic și mare, bătrâni și tineri, toți gesticulează ca nebunii. Și să nu crezi că e vorba de oameni din păturile de jos ale populației, scria Ciprian, Mărioarei, nu, de la cea mai înaltă aristocrație cu mască de mătase, în trăsuri elegante până la ciociarii care au venit și ei la oraș pe măgărușul lor mic și au agățat câteva panglici și s-au alăturat, și ei, la cortegiu și aruncă, cu multă îndrăzneală, buchețelele lor, în echipajul apropiat al unui conte.

Frumoasă era trăsura amenajată ca coș de flori, numai pansele, în ea fete și tineri acoperiți cu flori. Apoi un cortegiu al spaniolilor.

Comică era trăsura medicilor. O locomotivă gigantică, trasă de doi măgari, care se mișcau foarte iute, deasupra o siringă uriașă pentru clistir și, în față, o tablă cu inscripția Progresul artei medicale”.

Una după alta se perindau pe dinaintea ochilor uimiți ai turistului român: trăsuri elegante cu femei și bărbați mascați și nemascați, trase de cai împodobiți cu panglici și jucării, măgari ciudat decorați, însoțiți de păstori, un grup de halibardieri înarmați cu tridente și securi mici, negre ”un car decorat frumos în forma unei peștere ce se afunda într-o stâncă mare, pe care ședeau o mulțime de ninfe și zâne”.

Coloana costumată în frumoase și pitorești costume iberice l-a surprins și încântat pe Ciprian Porumbescu prin fantezia și ineditul ei.

În frunte aveau pe cunoscutul personaj literar creat de Miguel de Cervantes Savedra, Don Quijoti de la Mancha, călare pe Rosinanta, urmat de un cortegiu ce călăreau pe ”cai, pe muli și pe măgari, bărbatul și femeia tot pe acelaș animal, cum e datina în Spania”.

Colosseum

Reflectând asupra acestui spectacol nemaiîntâlnit altundeva, Ciprian nota:

”O! Romulus! Romulus! De te-ai scula din morți și țe-ai vedea urmașii te-ai întoarce înjurând și n-ai mai gândi la fondarea de orașe!

Dar nu! Că sunt și lucruri frumoase, lucruri sublime pe care le-au adus urmașii tăi la lumina zilei, ce sunt demne de tine și de tot neamul tău”.

În urma participării la veselia generală și molipsitoare, Ciprian se simțea năucit și obosit de atâta larmă și, strecurându-se prin ploaia de buchete și confete, reușește să ajungă, în cele din urmă, la hotel unde se culcă imediat.

În ziua următoare, după ce asistă la o liturghie din Catedrala Sf. Petru, de unde iese nemulțumit de calitatea corurilor audiate, admiră Roma veche, Columna lui Traian, Capitoliu, Forumul, Coloseum etc.

Ajuns pe locul vechiului For Roman, călătorul din Carpați a fost străbătut de fiori și sfială când a văzut locul de sfat al străbunilor săi.

Emoția i-a fost atât de mare cu cât știa că, după mii  de ani, pe pavelele pe care au mers odinioară Cezar și Cicero, calcă el, fiul urmașilor statorniciți la Dunăre și Carpați.

Stând și contemplând rămășițele maiestoase ale trecutului, Porumbescu se simțea mic, neînsemnat și se întreba nedumerit:

-Cum de a fost posibil ca aceste minunății să fie concepute de  mintea omenească?

Obosit de drum și emoții, Ciprian își încheie ziua cu vizitarea Panteonului, ”o clădire rotundă, colosală, cu o cupolă înaltă, boltită și cu o singură deschizătură în vârf rămasă încă de pe vremea romanilor și care a fost prefăcută într-o biserică, mormântul lui Victor Emanuel și a lui Rafael.

O placă simplă de marmură, în perete, arată locul modest unde odihnește marele maestru”.

Mergând pe urmele strămoșilor poporului său, artistul român a fost zguduit de frumusețea și măreția vestigiilor romane.

Din atmosfera glorioasă a trecutului istoric de mult apus, artistul cetățean Porumbescu a coborât cu gândul la soarta românilor contemporani cu el.

Destăinuindu-se lui Lazăr Năstasi, la 9 februarie 1883 îi  scria:

”Am stat pe vechiul For Roman, poate chiar pe același loc pe care au umblat străbunii Cezar și Cicero, am stat rezemat de stâlpul de granit și privind la rămășițele triste ale poporului roman, am plâns. Am plâns și m-am gândit la bietul nostru popor carele e atât de mic și slab:

-Putea-va el rezista în decursul timpurilor năvălitorilor puternici străini?

Ce putere ingenioasă a dezvoltat Imperiul Roman și iată rămășițele gloriei sale!

-Dar încă pe pigmeul român oare ce-l așteaptă?”.

A patra zi de ședere la Roma, Ciprian a rezervat-o vizitei la Vatican. Mai întâi, a solicitat permisiunea de a pătrunde în Muzeul Vaticanului și a primit, în acest scop, o Cartede acces, redactată în limba italiană, ce se află în Colecția Muzeului din Suceava, inventariată la nr. 2634.

De cum s-a aflat în perimetrul Statului Papal atenția i-a fost atrasă de garda alcătuită din feciori frumoși ce purtau ciorapi lungi, negri-galbeni, pantaloni pe picior de culoare roșie, pelerină vânătă-sură, chipiu de aceeași culoare și pușcă pe umeri.

Intrând prin ”Sala reginei” în Capela Sixtină, Ciprian a rămas mut de admirație când și-a aruncat ochii pe plafon și a descoperit magnifica pictură a lui Michelangelo Buonaroti.

Păcat că numai la dumnezeiasca frescă culorile au devenit palide odată cu trecerea timpului. Tavanul avea mici fisuri și ”se afuma din cauza nefericitelor cădelnițe.

Stanzele și logiile lui Rafael nu sunt mai puțin frumoase decât lucrarea lui Michelangelo.Dar, îmi place mai mult cea din urmă, mărturisea Ciprian lui Năstasi.

Aici este mai mult spirit, concept general, pe când acolo prevalează mai mult formele frumoase și expunerea artistică.

În Belvedere mi-a plăcut mult fresca Apollo și grupul Laocoon, în Pinacotecă Murillo și Rafael. “Punerea în mormânt” de Caravaggio este de asemnea excelentă”.

Frânt de oboseală și epuizat de emoții, peregrinul român plecat pentru a reconstitui drumul strămoșilor săi, nimerește la restaurantul Europa, unde pe lângă plăcerea de a servi o masă copioasă a avut și o aleasă desfătare vizuală.

”La o masă, vizavi de mine, observa Ciprian, ședea o damă elegantă cu bărbatul ei. Vorbeau franțuzește, dama era de o așa minune de frumusețe, cum nu cred să mai fi văzut o altă femeie așa de frumoasă. Tot mereu trebuia să mă uit la dânsa încât, spre sfârșit, mă jenam și fusei bucuros când plecară”.

După dejun, turistul amator pleacă la hotel prin Piața Sf. Ioan și privește forfota carnavelească a străzii. Deodată apare regina într-o caleașcă și trecând prin piața Luciana,”foarte aproape de mine intră într-un Palazzio al unei contese, care-i era damă de onoare, ca de aici, de la balcon, să vadă și să audă gălăgia carnavalului.

La vederea ei, mulțimea striga și bătea din palme ca niște îndrăciți. Regina e foarte iubită, constata Ciprian. E și frumoasă, aș putea zice, foarte frumoasă”.

Seara a mers la teatrul Apollo, unde se prezentau primele trei  acte din Profetul și noul balet Italian Excelsior de Manzotti, muzica de Marengo. Și aici, comportarea publicului ca și la teatrul Riminidin  Veneția, lăsa mult de dorit.

”Capelmaistru are spatele sus, peste tot publicul … urlă! Se vorbește tare, cântă, se sfădesc, în loje se aud chicote, larmă, tropote, căci oamenii dau și primesc acolo, vizitele lor, nu!

Eu nu înțeleg una ca asta, poate că nici nu sunt deprins, căci, la noi, e tăcere și smerenie ca într-o biserică, scria spectatorul român.

Orchestra, cam la șaptezeci de oameni, e bună, tot așa și corul. Soliștii au voci eminenente, numai păcat că nu știu să cânte. Ei zbiară și încă așa de tare și țiuitor, încât de multe ori trebuie să-ți astupi urechile. O artistă era ca o zână, dar cânta fără nici o căldură și nuanțare.

Se vede că aici cântarea nu are un debut fin și precugetat, ci mai mult o probă de putere ciclopică, extraordinară și am observat că cu cât striga tenorul (Profetul) mai tare, cu atât mai mult era aplaudat.

A cânta nu știu, dar la dans se pricep, aprecia spectatorul din Carpați. Baletul Excelsior e atât de grandios încât m-a fermecat, în sensul strict al cuvântului.

Nu știu ce să admir mai mult, decorul artistic, luxuriant, costumele pompoase sau formele de zâne zvelte și frumoase ale balerinelor, sau execuția figurilor în adevăr artistice!?

Baletul în duet între prima balerină și maur, este colosal!”.

Peregrinul carpatin cu greu s-a putut despărți de antecesorii săi. Atât la Roma antică, cât și cea de la 1883,a fost uluit și încântat  peste măsură,toată noaptea a visat cele văzute și ascultate peste zi și mai ales, fragmente din spectacole.

La 6 februarie Porumbescu a vizitat  o expoziție de sculptură și pictură din Roma.

”Dintre statuile de marmoră mi-a plăcut mai mult o nudină rezemată cu totul pe spatele unui delfin, fin de tot cioplit, apoi o lucrare de Giotto, La Sorpresa, nimfa mării.-, Seara de Weizenburg din Estlandia.

În gips, mi-a plăcut E tardi e ancor nontorno De minune. Frumoasă este tânăra femeie de pe malul mării ce-și așteaptă bărbatul. Grija pentru soțul scump e minunat redată pe fața ei.

Victor Emanuel în gips te face să râzi. E o figură scurtă, foarte groasă și îndesată, aproape ca un butuc, fără formă.

Dintre figurile de bronz e un băiat cu raci, maiestos, făcut.

Și galeria de pictură are mai tot lucrări eminente,  pînă și de Semidraki este o icoană alegorică, o figură dezbrăcată cu un fluture pe gurguiul pieptului, sugând dintrânsul.

Ideea nu-i rea, în tot cazul e originală. Două soiuri de animale de Rosa Bonheur, un cerb și un porc sălbatic, atât de naturali încât, la cerb, mă credeam, fără voie, într-o pădure.

Sculpturi pompoase, dulapuri maiestoase, mese în mozaic, broderii de mătase și atlas, dantele, sticlă venețiană, obiecte de bronz, oglinzi.

Această expoziție e destul de bogată și dovedește o activitate artistică viguroasă și sârguincioasă din partea italienilor”.

Timpul petrecut la Roma a fost de basm, ca în Șeherezada, iar imaginea străvechiului oraș îl va urmări multă vreme, încât consemnările făcute cu acest subiect intenționa să le refacă și să le publice.

După Roma, Ciprian vizitează Pisa și apoi, la 9 februarie 1882, sosește la Nervi ”bine dispus dar fără un crăițar în pungă”

Pisa

Deși nu avea toți banii necesari reîntoarcerii în Bucovina natală, nerăbdător și “destul de mulțumit cu sănătatea, mai puțin cu punga, care-i foarte strânsă”, convalescentul artist își adună de zor lucrurile în cele două geamantane mici, cu care intenționa să plece, cât mai repede, acasă.

Glumind pe seama penuriei financiare, scria celor de la Stupca:

“Numai sănătos să fiu, oi găsi drumul potrivit acasă, mă agăț de un cocostârc care se întoarce primăvara acasă și mă duc până la pod, la căsoaie, unde mă dau jos”.

Cât a stat la tratament pe Riviera di Levanti, Ciprian a învățat să stăpânească satisfăcător italiana și franceza. Drept mărturie stau scrisorile redactate, parțial, in limbile lui Dante și Racine, cum e cazul celei expediate la 15 februarie 1883, ce se află în colecția Muzeului din Suceava, inv. Nr.2639.

De îndată ce își încheie periplul italian, Ciprian  expediază acasă și ultima sa epistolă:

“O! Nu vă puteţi închipui cât îmi e de dor să mă duc odată acasă! Să şed în căsuţa caldă lângă sobă, să văz prin fereastră cum cade zăpada şi să visez la mândra Italie, unde am petrecut atâtea zile frumoase, unde mi-am recâştigat, întrucâtva, pierduta sănătate, le scria el din Italia în februarie 1883, cu puțin înainte de a pleca acasă.

În zilele trecute m-am fotografiat la Genova şi mâine capăt primele exemplare, de care vă voi trimite unul.

Întâi să mă vedeţi în poză şi apoi în natură.

La epistola aceasta nu-mi mai puteţi răspunde, căci cred că în ziua aceea când o veţi primi mă aflu deja pe tren, în drum spre Stupca, Stupca!”

            La hotelul Vittoria îl aștepta un mandat de 35 de florini, trimiși de la Brașov și vestea că în curând o să-i sosească încă 82 de florin, salariul de la școală pe lunile martie și aprilie.

Cu toate acestea, Ciprian mai avea nevoie de cel puțin 80 de franci pentru a merge acasă, cu trenul, pe ruta: Nervi – Viena – Karl Ludwig – Krakau – Lemberg – Ițcani.

Dorul de țară și lipsa de bani îl determină să părăsească Riviera di Levanti.

“Îți spun adevărul că mi-e dor de patrie și restul curei îl voi face acasă, la vatra părintească, sub îngrijirea surorii și a părintelui meu”, iar la 16 februarie nerăbdarea lui Ciprian crește.

Adresându-se celor de la Stupca, înstrăinatul se tânguia “numai să mă văd acasă. Parcă n-o să mai ajung, așa mi-e de dor”.

În timp ce aștepta restul banilor necesari deplasării acasă, artistul român se plimba pentru a respecta sfaturile medicului. Citind presa, el află că, la Veneția, a murit Richard Wagner.

Dispariția reformatorului operei și a înnoitorului armoniei, Porumbescu o consideră “o lovitură grozavă pentru toată lumea muzicală.

Chiar și italienii care nu s-au împrietenit cu muzica lui, scriu foarte simpatic despre dânsul”.

Gândindu-se, probabil, la soarta propriilor compoziții, în scrisoarea ce comenta moartea lui Wagner, se întreba:

“-Ce o să se facă cu muzica lui, acuma?”.

După ce sâmbătă, 24 februarie 1883, Ciprian expediază o telegramă la Stupca, prin care-și anunță plecarea, se urcă în tren, însă, neavând destui bani, coboară la Pontofel, unde ridică 45 florini, trimiși de Năstasi, la post restant și, cu ei, își continuă călătoria.

Tot de aici, mai expediază o telegramă cu următorul conținut:

“Miercuri, după-masă, Ițcani,

Ciprian“.

Inițial, Ciprian intenționa să se oprească mai mult la Viena, pentru a cumpăra cadouri celor de la Stupca. Lipsa banilor l-a constrâns însă să-și schimbe intențiile.

De îndată ce a ajuns la Gara de Sud a Vienei, Ciprian a plecat la Gara de Nord, pentru a-și continua călătoria fără întrerupere.

Datorită penuriei pecuniare, Ciprian a solicitat de la direcția căilor ferate austriece să-i acorde unele facilități. Pe ruta Karl Ludwig – Krakau – Lemberg, a obținut bilet de călătorie cu reducere de preț, însă, pe celelalte distanțe, a fost refuzat.

La Ițcani a ajuns fără nici un ban în buzunar, însă bucuros, nevoie mare, că își va revedea familia, prietenii și mult doritele meleaguri natale.

Paul LEU

Kenmore, Washington, USA

În ziua de 15 noiembrie 1882, Ciprian Porumbescu își continua călătoria, prin Ungaria, spre însorita Italie.

”Cu cât intram mai adânc în glorioasa țară a lui Arpad, scria Ciprian lui Năstasi, de la Puspok începe oribila pustă maghiară, cu o uvertură de mlaștini și bălți nenumărate, care răsunau de concertul broaștelor, ce cântau mult mai aprig decât broaștele noastre.

Popas in Pusta

În bălțile și mlaștinele acestea, văzui înotând gâștele sălbatice și cât priveai cu ochii nu vedeai nimic alta, decât un plai întins, fără capăt, ici colo câte o fântână sau câte o baltă și întrânsa, o casă.

Budapesta

Era un aspect de tot straniu. Ba chiar și păsările care zburau prin pusta asta, parcă nu le cunoșteam. Trestia zbârcită și niște nuele mizerabile formau deplorabila floră a locurilor acestea.

O mulțime de mori de vânt întâlnești. Se vede că maghiarii țin mult la vânt. O, extra Hungariam…

Cu acuratețea exemplară, adică cu o întârziere de două ore, sosirăm în Pesta, unde stătui, peste o jumătate de oră, în ploaie, până ce căpătai un hârb de birjă cu care mă cărai în cetate obosit și flămând ca vai de mine”, se lamenta Ciprian lui Năstasi.

            După o binecuvântată noapte de odihnă la Budapesta, artistul călător a pornit-o reconfortat și vesel cu trenul spre Triest.

“Începând de la Laibach totul era acoperit de mantia iernii, brazii cei bătrâni își plecau rămurișul spre pământ apăsați de povara zăpezii.

După Adelsberg încep munții Carst, goi și morți, printre care se ridică blocuri de stânci izolate, asemănătoare monumentelor hunice din nord.

Calea ferată, artistic construită, merge în cea mai mare parte printre stânci sfărmate și tunele. Am avut norocul să fiu aproape singur în compartiment pe parcursul întregii mele călătorii.

În continuare, am avut un compartiment de clasa a doua pentru nefumători. Aici nu m-a deranjat nimeni, cel mult câte o duduie din când în când, care dispărea prea repede, ca un meteor.

Una însă, care s-a urcat în tren la Sessana, înainte de Triest, și a mers împreună cu mine până la Nebresiana, mi-a făcut o impresie puternică, de neuitat.

Începând de la Nebresiana se zărește malul mării până la Triest. Când am văzut, pentru prima dată, întindera albastră și nemărginită a Mediteranei, mi-am zis, în sinea mea de mai multe ori:

-Deci, asta e marea, asta e marea! Am văzut marea!”[1].

Budapesta

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA

[1] Ciprian Porumbescu către Iraclie și Mărioara, scrisoare în limba germană, din 18 noiembrie 1882, Colecția Muzeului Suceava, inv. Nr. 2620.

Îndată după 6 iunie 1883, vestea morții lui Ciprian s-a întins pe întreg teritoriul locuit de români. Iraclie și Mărioara Porumbescu au primit numeroase scrisori de condoleanțe de la diverse asociații, din partea unor oameni de seamă ai timpului, printre care s-a numărat și Vasile Alecsandri, de la admiratorii ilustrului dispărut prea timpuriu, la 29 de ani etc.

Berta Gorgon, 1881

Fiind izolată în Anglia, la una dintre surorile mamei sale căsătorită cu pastorul anglican Grunwald, Berta a aflat ceva mai târziu de plecarea în eternitate a iubitului ei.

Autograful Bertei Gorgon către o prietenă din Rădăuţi

La îndemnul lui Iraclie, când fratele și prietenul ei de taină nu se mai afla printre cei vii, Mărioara s-a simțit obligată să-i împărtășească trista veste și Bertei Gorgon, să-i detalieze starea sufletească ce-l tortura pe Ciprian până în clipa morții și să-i transmită ultimele sale dorințe. În epistola adresată Bertei, Mărioara a mai anexat: compoziția Tempi passati, portretul ei și al celui plecat pe veci.

Nu după multă vreme, Berta, copleșită de durere, îi răspunde:

“Greu de suportat este nenorocirea care ne-a lovit. Sufăr nespus de mult. Prin ireparabila pierdere mi s-a spulberat tot ce am sperat și am dorit mai mult în viață. Mi s-a răpit norocul.

O, cât de mult îți mulțumesc pentru mângâietoarele tale rânduri și pentru portretul scumpului dispărut, ancoră de care îmi voi rezema lupta cu viața și în continuare. El e menit să mă mângâie și să-mi amintească mereu că iubirea nu poate muri. Trebuie să fie o revedere,altfel, sărmana mea inimă unde să-și afle un reazim?  De acest gând mă agăț. O, numai așa pot să suport marea durere ce m-a copleșit!

Scumpă Mărioară, mulțumește, în numele meu, și iubitului tău tată pentru mângâierea ce o primesc, pentru compasiunea sa plină de afecțiune, față de mine. Vreau să păstrez sfânta icoană, ultima creație și celelalte compoziții dăruite de Ciprian.

De ce nu dorești să-mi păstrezi portretul? Lasă-mi să aflu locul în inima ta de soră, pe lângă iubirea care e a Lui și gândește-te la nenorocirea Bertei. Portretul reprezintă doar numai copilul fericit al cărui noroc s-a stins așa de curând.

Nu pot scri mai mult, puterile m-au lăsat.

Roagă-te, dragă Mărioară, la mormântul Lui și pentru mine.

Ție ți-i dat să fii în preajma Lui, tu ai putea să-i arăți iubirea ta prin îngrijirea plină de jertfă. O, de ce n-am putut și eu?

Mai scrie-mi, ajută-mă să-mi port durerea și dragostea!”.

Făcându-se ecoul suferințelor și dorințelor Bertei, în numele acesteia, Mărioara a depus pe mormântul lui Ciprian o coroană de Nu mă uita, însoțită de inscripția La revedere.

După o vreme, Berta a obținut consimțământul părinților de a se întoarce de la Manengham la Ilișești. Familia, pentru a-i risipi tristețea și a-i afla un nou anturaj, o trimitesăvizitezerudeleșiprieteniirăspândițiprinsateleșitârgurilebucovinene.

La Rădăuți, după căderea lui Napoleon I Bonaparte, se stabilește un emigrant francez, Jean Rossignon, căsătorindu-se cu una din cele cinci fete ale farmacistului Johan Binder von Lengenfeld, din Botoșani. Cu ajutorul socrului său, Jean, în 1822, deschide prima farmacie a târgului pe care o numește Zum Elephant.

Berta Gorgon

Unul dintre urmașii acestuia a avut mai mulți copii. Pe cel mai mare l-a făcut medic și a profesat la Fălticeni, pe un altul inginer agronom și a lucrat pe una din moșiile lui Brăteanu iar pe Alfred, născut la 21 iunie 1849, după ce a studiat farmacia, l-a oprit să-i fie de ajutor la Rădăuți, iar după moarte i-a luat locul.

Căsătorindu-se cu o vieneză frumoasă, Alfred von Rossignon a avut trei fete (Maria, Elisa, Adriane) și un băiat (Ferdinand). Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Alfred rămâne văduv.

Ciprian şi Berta

Până la această data familia pastorului din Ilișești nu găsise, pentru fata lor cea mica, nici un pretendent care să corespundă cutumelor lor rigide. Ivindu-se această conjunctură neprevăzută, Gorgonii și-au îndemnat fata să-l accepte de soț pe doctorul în farmacie Alfred von Rossignon. Așa că, la începutul secolului al XX-lea, pe când împlinise 40 de ani, Berta e determinată să se căsătorească cu un văduv de 52 de ani, tată a patru copii apropiați ca vârsta de ea.

A fost un mariaj convenţional, bazat pe interese materiale din ambele părți. În noua situație matrimonială Berta se simțea izolată, înstrăinată, neavenită. Copii soțului o tratau cu răceală, ca pe o mamă vitregă și din aceste cauze nu s-a înțeles niciodată cu ei, iar Alfred a neglijat-o chiar din prima zi a mariajului. După noaptea nunții a preferat să se culce cu menajera, ce o avea angajată pentru treburile gospodărești și nu cu noua sa soție.

Dragoș Vodă şi zimbrul

Victima aranjamentelor familiale a continuat să fie o ființă nefericită, stingheră în noul mediu, nefolositoare vieții în care pătrunsese inopinat. În consecință, ea s-a izolat de cei ce alcătuiau noul cămin, refugiindu-se în atmosfera de vis creat de rememorarea romanticelor și zguduitoarelor întâmplări petrecute cu douăzeci de ani în urmă.

Singura mângâiere o afla în interpretarea, la pian, a compozițiilor dăruite de Ciprian și revederea corespondenții și a albumului primit pe când împlinise douăzeci de ani. Fiind pusă în umbră și de imaginea celei pe care o înlocuise, Berta se răzbună pe defunctă, înlocuindu-i toate portretele din casă.

Prin 1902, cea de a doua soție a farmacistului Rossignon dă naștere unei fetițe, căreia îi pune numele de Melania (Niny). Dar nici de data aceasta nu are motive de bucurie, deoarece rodul căsniciei sale s-a născut cu deficiențe auditive și cu o malformație la piciorul stâng și toată viața a trebuit să folosească o proteză cu suport de oțel pentru a putea să se deplaseze dintr-un loc în altul.

Îmbătrânind, Alfred von Rossignon își arendează farmacia lui Berll Adolf, iar în relațiile cu soția sa devine conciliant, înțelegător. Pe măsură ce Niny creștea, legăturile dintre cei doi soți se îmbunătățeau și adesea erau văzuți la câte o cafea fumând țigări de foi sau jucând șah ore întregi în pomătul casei.

Catedrala din Rădăuţi in spatele căreia se afla farmacia si casa unde a locuit Berta

Pe când împlinise șaptezeci de ani, Alfred Von Rossignon se hotărăște să cedeze legal Bertei dreptul de proprietate asupra farmaciei, casei și grădinii situată în actuala Piață a Repubicii, la nr. 4, în spatele Catedralei din Rădăuți.

În noua sa calitate, Berta arendează farmacia lui Duglaci Mozes și, mai apoi, lui Schifint.

În timpul celui de al treilea Reich, Hitler a declanșat o campanie de repatriere a etnicilor germani răspândiți în diverse colțuri ale Europei. Berta a făcut uz de această inițiativă a statului german cu gândul că își va putea vindeca fata infirmă. Înainte de a pleca a vândut dreptul de proprietate asupra imobilelor ce le deținea farmacistului Schifint, ce le-a stăpânit până la naționalizare.

În 1940, împreună cu Niny,Berta părăsește Rădăuțiul pentru totdeauna. Principala grijă ce a avut-o înainte de a pleca a fost să-și întrebe fiica dacă, în bagaje, au fost puse compozițiile și albumul primit în dar de la Ciprian Porumbescu. Niny a asigurat-o că totul e în regulă deși, în ascuns, ea vânduse lui Aurel Moreriu albumul si o parte din compoziții. Datorită acestei tranzacții secrete albumul și compozițiile  se află în custodia Complexului Muzeistic “CiprianPorumbescu”de la Stupca.

Cele două femei se stabilesc, mai întâi la Bialitz, locuind într-o cameră și bucătărie, situate lângă Biserica Protestantă a orașului, în apropierea pensionului de fete unde Berta, cândva, învățase și visase la fiul parohului din Stupca.

Zilnic, Berta ieșea în balconul camerei sale de la etajul al treilea a imobilului în care locuia și privea curtea interioară a internatului unde, cu mai bine de șaizeci de ani în urmă, trăise câteva clipe senine și fericite ale tinereții sale. Niny primise o educație îngrijită, avea înclinații lirice, compunea spontan, uneori devenea visătoare… Era obsedată de gândul că e infirmă și că nici un medic nu-i poate ajuta să devină normală.

În acest timp, între Niny și un ostaș al armatei germane, ce lupta pe frontul antisovietic, s-a înfiripat un viu dialog epistolar, așa cum s-a obișnuit pe timpul celui de al doilea Război Mondial.

Calitățile intelectuale și imaginația bogată a fetei l-au atras pe tânăr și, pentru a se cunoaște, au provocat un schimb de fotografii. Îndrăgostindu-se de la distanță, oșteanul s-a hotărît să se căsătorească cu Niny, prin corespondență. Atunci, Niny, prevăzătoare, i-a destăinuit adevărul în legătură cu infirmitatea de care era stigmatizată, însă pretendentul a insistat în cererea sa.

Terminându-se cea de a doua conflagrație mondială cu distrugerea întregii Europe, tânărul insistă să se cunoască direct. După întâlnirea ce a avut loc la Viena, îndrăgostitul prin corespondență a dat bir cu fugiții, prilejuind alte supărări celor două femei ce nu-și aflau locul într-o Germanie răvășită  și sărăcită de război.

După o ședere de cinci ani în Bialitz, cu gândul la cele lăsate în Rădăuți, încolțite de acute lipsuri materiale și singurătate, cele două femei s-au mutat în Germania Federală, la Lucow-Hanovra, pe Kalandstrase, nr. 4, unde au continuat să-și ducă existența și să se gândească la odiseea vieții lor risipite.

Rădăuţi

Deși greu încercată și împovărată de trecerea anilor, la 83 de ani, Berta era suplă, adusă ușor de spate, cu părul argintiu și continua să trăiască din ceea ce a fost cândva, în primăvara existenții sale, căutând mereu albumul și partiturile dispărute. Adesea, ea destăinuia, cui sta să o asculte, tragedia iubirii sale ca pe un basm petrecut cândva în negura anilor. Cuvintele ei radiau de o  fericire ciudată, aparte, neînțeleasă de cei din jur. În ziua de 17 februarie  1947, la orele două și jumătate după amiază, în vârstă de 86 de ani, Berta Gorgon Rossignon își dă obștescul sfârșit lăsându-și fiica singură.

Prin 1953, Melania (Niny) Rossignon a încercat să se întoarcă la Rădăuți, oferindu-se ca guvernantă într-o familie cu copii mici, după cum rezultă din corespondența purtată cu una dintre prietenele sale rămasă acasă.

Mănăstirea Bogdan Vodă, Rădăuţi

 Paul Leu

Kenmore, Washington, USA